Cu Rusia te întelegi dacă o întelegi
26/06
NATO suferă în ţările baltice
27/06

TIMP, ÎNAPOI! (II)

Vyacheslav Samoshkin

Din amintirile unui corespondent de presă în România

– Partea a II-a –

Pavilionul URSS, care se afla în partea dreaptă în raport cu Rotonda, a fost unul dintre cele mai mari, având suprafața expozițională de peste 900 metri pătrați. Inițial, ca începător, aveam emoții dacă fac fața îndatoriilor mele. Trebuia să ajut la organizarea conferinței de presă pentru mass-media românească, să organizez interviurile ziariștilor români cu direcția pavilionului și cu personalul din standurile specializate, să pregătesc zilnic niște știri despre activitățile comerciale desfășurate în pavilionul nostru pentru buletinul și postul de radio ale târgului. Mai mult, din Moscova a venit un container întreg cu ”literatura” pe care trebuia s-o difuzăm printre vizitatorii pavilionului. Era vorba despre tot felul de broșuri bine ilustrate, realizate la Editura ”Novosti” (aveam și așa ceva) în limba română și dedicate economiei naționale sovietice, programului cosmic, vieții culturale, ”modului de viață sovietic” ș.a.m.d. Dar mai întâi, eu, împreună cu Natalia Artemievna, trebuia să organizăm descărcarea containerului și stocarea ”literaturii” în niște locuri prevăzute, în spatele panourilor expoziționale. Bineînțeles, eu am muncit la descărcare-încărcare alături de alți lucrători ai pavilionului ”mobilizați” de noi… În  afara de aceasta, trebuia să difuzăm revista ”Aurora”, care, după cum s-a dovedit ulterior, se bucura de un succes deosebit printre vizitatori. Locul de difuzare era un chioșc la intrarea în pavilion, dar și în standurile firmelor.

Listele cu ziariști invitați la conferința de presă au fost întocmite cu concursul șefului Biroului ”Novosti”. Conferința de presă a fost urmată de un cocteil, cu tot felul de bunătăți: caviar, icre de Manciuria, vin și vodcă ”Stolicinaia” și ”Moskovskaia” (cea din urmă nu se mai găsea în magazinele din Moscova) – specialități cu care noi ne-am aprovizionat de la magazinul ”Triumf” de pe actualul bulevard Mareșalul Averescu, de la care nu cumpăra decât personalul ambasadei sovietice. O sticlă cu vodcă a costat acolo fantastic de ieftin, 16 lei. Aveam și în biroul nostru de presă o rezervă de vodcă și gustări pentru oaspeții noștri, colegii români. Și aceștia, după ce au aflat de posibilitățile noastre, nu ne-au ocolit – dimpotrivă, unii dintre ei ne-au vizitat destul de des, știind că la noi nu se servește doar ceai. În acest fel s-au legat și primele mele relații personale cu ziariștii români… Dar nu ne-au ocolit nici unele personaje din ambasadă, oameni iubitori de băut pe ”haleava” (adică pe gratis), cum spun rușii.

Într-o zi a venit în pavilion un coleg de la ziarul ”Scânteia Tineretului” – i-am organizat interviul cu directorului pavilionului Cerveakov. Era îmbrăcat într-un costum gri și avea cravată. Eu traduceam. Văzând cât de insistent și tenace a fost acest tânăr ziarist care tot încerca să spargă limba de lemn a directorului, obișnuită, de altfel, pentru mediul comercianților, să scoată din el niște lucruri interesante despre expoziție și, în general, din sfera cooperării bilaterale și uitând-mă la picioarele lui solide, bine așezate pe pământ, mi-am spus: ”Uite, acest băiat ajunge departe!”. Și trebuie să spun că nu am greșit: numele ziaristului era Neagu Udroiu – viitorul director general al Agenției ”Rompres”/”Agerpres”, viitorul ambasador al României în Finlanda.

Natalia Artemievna cunoștea multă lume la București. Unele dintre cunoștințele ei ne-au vizitat la pavilion. Cu altele, ea s-a întâlnit la hotel, cum a fost cu Anatol Vieru, compozitorul care a studiat cândva la Conservatorul ”P.I. Ceaikovski” din Moscova. Șefa mea se mai cunoștea foarte bine cu Colette Corbu de la ”Contemporanul”, cu Nicolae Minei de la ”Magazin Istoric”, cu Iulia Scutaru Cristea de la ”Veac Nou”, dar și cu Nicolae Moraru de la Agerpres… Datorită colegei mele, mi-am făcut și eu primele relații În România. Unele dintre ele s-au transformat ulterior în adevărate prietenii.

În orele de după program, am continuat să descopăr România. Odată, mergând cu autobuzul, am observat un lucru neobișnuit: la un moment dat, mulți dintre pasageri, inclusiv tineri, au început să-și facă cruce. M-am uitat în partea unde erau întoarse capetele lor și am văzut o biserică! Era ceva absolut nou pentru mine. La noi, acest obicei creștin a dispărut cu desăvărșire, precum și mii și mii de biserici și mănăstiri rase de pe fața pământului de către barbarii de bolșevici. Mai târziu, am aflat că, deși în timpul regimului comunist instalat în România au existat presiuni asupra bisericii și clerului din partea statului și, îndeosebi, din partea securității, nu a fost distrusă sau închisă nicio biserică ortodoxă (e adevărat, au existat probleme cu biserica greco-catolică). Deci, după cum am constatat și mai târziu, tradițile și obiceiurile de credință ortodoxă s-au păstrat la români mult mai bine decât la ruși. Românii se orientează destul de bine în calendarul ortodox, în afară de numele dat lor la naștere ei primesc și numele de botez (un lucru aproape dispărut la ruși). Mai mult, românii sărbătoresc deseori ziua sfântului lor mai mult decât ziua de naștere.

Alta dată, trecând pe bulevardul Magheru, am văzut o galerie de artă ”Simeza”. Am intrat și am fost surprins în mod plăcut. Era o expoziție de pictură modernă, unde erau reprezentate diferite stiluri și curente – și suprarealism, și compoziții abstracte. N-aș zice că mi-a plăcut tot ce am văzut, dar conta faptul că în Romînia nu exista nicio restricție în ce privește libertatea de expresie artistică. O mare distanță față de situația din URSS de atunci, unde arta avangardistă sau care nu se înscria în standardele realismului socialist era ostracizată în mod brutal din considerente ideologice. Pentru a fi expus public, orice tablou sau sculptură trebuiau să treacă prin sita Uniunii Artiștilor Plastici care, de fapt, juca rol de cenzură. După dezghețul din anii ’50, o nouă cruciadă împotriva ”altei arte” a început în 1961, când Hrusciov, vizitând o mare expoziție din Manej, i-a etichetat pe artiștii plastici non-conformiști drept ”pidarași”. De atunci, această artă a devenit una de ”underground”. Și când mai târziu, în toamna anului 1974, un grup de artiști plastici a organizat la marginea Moscovei, sub cerul deschis, fără aprobarea autorităților,  o expoziție cu lucrările lor, a venit miliția cu mașini de gunoi și buldozere care au curățat această ”simeza” improvizată. De atunci, evenimentul a intrat în istorie ca ”expoziția cu buldozere”. Și așa a rămas soarta acestei arte vizuale până în anii perestroikăi.

O altă confirmare a faptului că în România politica cu privire la literatură și artă în acei ani era mult mai liberală decât în URSS am găsit-o când, într-o seară, am ieși din hotel și m-am pomenit lângă clădirea impunătoare a Băncii Naționale. Vizavi, unde era cinematograful ”Doina”, am văzut un afiș și nu mi-am crezut ochilor: era ”Blow up” de Antonioni! La Moscova, asemenea filme care făceau parte din cinematograful burghez rulau, de obicei, în cadrul vizionărilor speciale, închise, de pildă, la Casa Cineaștilor. Bineînțeles, am luat fără probleme, fără cozi un bilet și m-am delectat cu povestea acelui fotograf, puțin ciudat, care, cu un scop neclar, își cumpără un propeller, urmărește, uimit, un joc de tenis fără minge și devine martor al unei crime, reale sau închipuite, într-un cuvânt, o parabolă cu un sens filozofic profund cu privire la viața noastră… În anii următori, când veneam în România, îi întrebam pe Laurențiu Ulici și Călin Căliman de la ”Contemporanul”, cu care m-am cunoscut pe pacurs, ce filme merită să văd la București. Așa am mai văzut ”Păsările” de Alfred Hitchcock, ”Aimez- vous Brahms?” de Anatole Litvak, ”Sunetul muzicii” și multe altele…

În acest sens, datorită opțiunii mele pentru limba română și, respectiv, pentru ”ziaristica-românistică”, am găsit în România de atunci un fel de oază culturală și spirituală care și ea m-a alimentat pe mine ca om, ca ziarist, dar nu și în ultimul rând, ca poet…

(Va urma)

Prima parte a amintirilor o puteți citi aici:

Timp, înapoi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 193234