Vladimir Putin, pentru prima dată la un summit est-asiatic
02/08
Americanii încearcă să prăbușească rubla
03/08

Timp, înapoi (VII): O veste groaznică venită din Chile

Vyacheslav Samoshkin

Vara indiană de la Moscova, din septembrie 1973, a fost umbrită de vestea groaznică venită din Chile, lovitura de stat și moartea lui Salvador Aliende! Omul care pentru mulți din lume întruchipa nu numai ideea de stângă, de dreptate socială și democrație, dar și un simbol al luptei împotriva imperialismului american în America Latină. Chile, una dintre primele țări ale continentului care a îmbrăţişat încă în secolul XIX sistemul de valori democratice, era acum, în mersul său istoric, aruncată înapoi, la o dictatură militară, prin lovitura de stat uneltită de CIA. Arestări, execuții, zeci de mii de oameni aruncați în temnițe, după care au urmat valuri de emigrare, în Cuba, în țările scandinave, în RDG, în România care, spre deosebire de URSS și alte țări socialiste, nu a rupt relațiile diplomatice cu regimul Pinochet și a ţinut ușile ambasadei sale din Santiago de Chile deschise pentru sute şi sute de chilieni care căutau să scape de junta sângeroasă, părăsindu-şi țara. Peste câțiva ani, în timpul primului meu mandat de corespondent permanent în România, urma să fac cunoştinţă şi mă împrietenesc cu mulţi dintre refugiaţii chilieni cazaţi în două blocuri mari, la graniţa dintre cele două cartiere bucureştene, Drumul Taberei şi Militari…

Aceeași atmosferă de îngrijorare, chiar de tulburare față de evenimentele din Chile am găsit-o peste câteva zile și la București, la redacția săptămânalului ”Contemporanul” unde am venit în calitate de oaspete, în cadrul schimbului de ziariști dintre săptămânalul românesc şi Agenția de Presa ”Novosti”.

Aici am făcut cunoștința cu conducerea revistei, cu Colette Corbu, criticul de cinema Călin Căliman, Adriana Stoica și alții, dar în primul rând, cu Laurențiu Ulici, un critic literar de o inteligenţă deosebită, foarte sensibil și bine pregătit care scria pentru rubrica ”Prima verba”, descoperind mulți poeți tineri, adevărate valori. Am avut noroc, pentru că în vizitarea litoralului românesc (o parte din programul meu de vizită) Laurențiu a fost însoțitorul meu și un partener de discuții foarte interesant.

O moarte bună sau o crimă?

 Când trenul care ne-a adus la gara din Constanța s-a oprit și noi am pășit pe peron, primul lucru pe care l-a făcut Laurențiu a fost să se îndrepte în grabă spre un chioșc cu ziare – era ziua de joi, chiar ziua apariției ”Contemporanului” și, firește, ca orice ziarist adevărat a vrut să vadă cât mai repede numărul proaspăt la a cărui apariție a contribuit și el. El a desfășurat ziarul și a încremenit. M-am uitat şi eu acolo unde era ţintuită privirea lui: în colțul din dreapta-sus, pe prima pagină, la rubrica semnată de Geo Bogza. Acolo, într-un chenar de doliu, era pus portretul marelui poet chilian Pablo Neruda. ”A murit Pablo Neruda!” a rostit încet Laurențiu. Am văzut cum el, un om rafinat de cultură, un intelectual de convingeri de stânga (ca, de altfel, majoritatea intelectualilor români de generaţia lui din aceea vreme – indiferent de ce ar vorbi ei astăzi, cum se spune, „după război mulţi viteji se arată”), a pus moartea lui Salvador Aliende şi a lui Pablo Neruda la inimă ca şi când era vorbă de niște apropiaţi de-ai lui. De altfel, asemenea multor oameni de atunci, el trăia, încerca sentimente adânci faţă de tragedia poporului chilian. Se poate spune că atunci toată lumea urmărea cu respiraţia tăiată un experiment social unic, construcţia socialismului în condiţii cu adevărat democratice, întruchipată de guvernarea socialistă a lui Aliende, care a venit la putere nu prin revoluţia ca în Cuba, ci prin alegerile democratice. Bineînţeles, pentru americani, pentru CIA era, îndeosebi, după cazul Cubei, un lucru inacceptabil. Astăzi am uitat, dar atunci chiar ONU a chemat toate ţările să rupă relaţiile cu junta militară a lui Pinochet care a săvârşit atâtea crime, s-o izoleze pe plan internaţional…

Lumea a devenit mai indiferentă

 Cred că astăzi lumea a devenit mult mai indiferentă faţă de ceea ce se întâmplă pe mapamond, nu mai este atât de sensibilă, solidară cu suferinţele, încercările tragice prin care au trecut, de pildă, ba libienii, ba irakienii, ba, mai nou, sirienii… Ultima dată când solidaritatea omenească şi-a spus cuvântul (am văzut acest lucru şi în România) a fost cazul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei din martie 1999. Şi iarăşi, Iugoslavia, cu socialismul ei combinat cu economie de piaţă şi democraţie (în orice caz, în perioada de după Iosif Broz Tito), oare nu reprezenta  „cea de-a treia cale de dezvoltare” pentru ţările din Estul Europei care, atunci, la începutul anilor ’90, se aflau la răscruce? Nu acesta ar fi fost motivul adevărat pentru demiurgii geopolitici de atunci care au hotărât distrugerea Iugoslaviei?

După cum s-a văzut pe urmă, potrivit versiunii oficiale, cauza morții lui Pablo Neruda ar fi fost un cancer, deși a circulat şi versiunea asasinării poetului. Mulţi ani mai târziu, chiar în zilele noastre, în urma unor cercetări internaționale, care includeau şi deshumarea, s-a constatat că trupul poetului nu avea urme de celule canceroase, în schimb, s-a găsit o bacterie ucigătore, ceea ce a confirmat oarecum versiunea asasinării premeditate, după ce poetul a fost adus în clinică…

Dovezi clare de modernizare

Ne-am cazat cu Laurenţiu la hotelul „Parc” care se înălţa atunci cam singuratic pe malul mării, între nisipuri, la intrarea în Mamaia. Vremea a fost frumoasă şi ne-am plimbat ori pe jos, ori cu troleibuzul, ori cu taxiul, atât prin Mamaia, cât şi prin staţiuni turistice noi construite în zonele Costineşti-Neptun, Olimp, Jupiter, Venus…

Lucruri impresionante, m-am gândit atunci, făcute cu tâlc, cu amploare, cu ingeniozitate arhitectonică, bazată şi pe vechi tradiţii, dar şi pe curente şi tehnici moderne. Şi cel mai important lucru, totul a fost făcut pentru oameni şi, în primul rând, pentru oamenii simpli, care constituie, totuşi, majoritatea unei naţiuni. După cum spunea peste ani buna mea cunoştinţă, sociologul Nicolae S. Dumitru, modernizarea României în secolul XX a coincis cu perioada construcţiei socialiste, s-a făcut în cadrul acestui sistem social. De bine, de rău, dar rezultatele acestei modernizări se vedeau cu ochii, se văd şi acum. Şi noul litoralul românesc îmi mărturisea acest lucru în mod cel mai grăitor…

Un idealist curat

Seara, la restaurantul hotelului, stateam la cină, cânta muzica, mulţi tineri dansau. La un moment dat, Laurenţiu a văzut o cunoştinţă a sa, o femeie tânără şi frumoasă. M-a prezentat şi pe mine. Era fosta lui colega de la facultatea de filologie. Discuţia lor era destul de scurtă. N-am înţeles ce făcea fata acolo, o înterpretă, un agent de turism – asta a rămas pentru mine o enigmă. În orice caz, am văzut clar că această întâlnire l-a supărat pe Laurenţiu. La un moment dat, uitându-se la lumea dansând pe muzica rock, el a spus sumbru: „Cu asemenea oameni niciodată nu vom construi socialismul!..”. Trebuie să spun că aceste cuvinte m-au surprins mult. A fost oare un intelectual de talia lui Laurenţiu Ulici atât de devotat cauzei socialiste? Credeam şi eu atunci în ideea comunistă, dar în acelaşi timp am văzut că în Uniunea Sovietică treaba nu prea merge, nu prea se potriveşte cu prescripţiile clasicilor marxişti. La Moscova, m-am învârtit şi în mediul intelectual şi artistic unde „valorile socialiste” sau, să zicem aşa, conducătorii sovietici de atunci, erau puşi sub semnul îndoielii, deseori ironizaţi şi zeflemisiţi în numeroase bancuri. Am văzut acolo şi disidenţi şi nu o dată am discutat cu ei. Dar aici, în cazul lui Laurenţiu, avem de a face, gândeam eu în acel moment, poate, cu un idealism curat, nestricat încă (nu cred că el se prefăcea în faţa mea, nu aşa era omul). Şi aceasta îmi dădea şi mie o rază de speranţă. Ei bine, România şi românii au evoluat şi ei în anii ’70-’80 când în mentalul lor s-au produs anumite schimbări,  îndeosebi față de Nicolae Ceaușescu. Dar noi eram încă în septembrie 1973…

La despărţire, Laurenţiu mi-a făcut un cadou – două volume ale lui publicate până atunci, „Recurs” şi „Prima verba”. Cea din urma va deveni o serie.

La Moscova, discutând despre Dostoievski

Anul următor, Laurenţiu, la rândul său, a venit la Moscova ca oaspete al Agenţiei „Novosti”. Aşa s-a întâmplat că nu eu l-am însoţit prin Moscova şi, între altele, prin locurile legate de viaţa şi creaţia lui Andrei Rubliov, ci colegul meu Andrei Plucek, tot cunoscător de limba română, fiul celebrului regizor de teatru Valentin Plucek. În timpul întâlnirilor noastre scurte, dar, în primul rând, la masa de adio care a avut loc la Casa Ziariştilor din Moscova, eu am continuat discuţiile cu Laurenţiu începute la Bucureşti. La un moment dat, a venit vorba despre Dostoievski, mult venerat de Laurenţiu. Văzând că el nu ştie cartea „Probleme ale poeticii lui Dostoievski” scrisă şi, în sfârşit, publicată de marele istoric literar Mihail Bahtin, timp de mulţi ani ostracizat de puterea sovietică, i-am relatat ideile principale ale acestei cărţi, pur şi simplu, capodopere. Ideea principală a fost aceea că, spre deosibire de alţi scriitori, de pildă Lev Tolstoi, la care predomină principiul de monologizare, când autorul controlează totul în naraţiunea sa, la Dostoievski predomină dialogizarea, când povestirea iese de sub controlul autorului etc.

Laurenţiu a fost foarte impresionat şi entuziasmat de această nouă abordare a clasicului iubit. Peste câteva luni, el mi-a scris că lucrarea lui Mihail Bahtin, „Probleme ale poeticii lui Dostoievski”, prin strădaniile sale, a apărut la Bucureşti în limba română…

Va urma

Citiți primele părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:

http://www.vestidinrusia.ro/2018/06/19/timp-inapoi/

http://www.vestidinrusia.ro/2018/06/27/timp-inapoi-ii/

http://www.vestidinrusia.ro/2018/07/05/timp-inapoi-amintirile-unui-corespondent-rus-in-romania-iii/

http://www.vestidinrusia.ro/2018/07/12/amintirile-unui-corespondent-rus-in-romania-iv-deodorant-si-lenin/

http://www.vestidinrusia.ro/2018/07/19/amintirile-unui-corespondent-rus-in-romania-v-omar-khayyam-in-loc-de-ostasul-sovietic/

http://www.vestidinrusia.ro/2018/07/26/amintirile-unui-corespondent-rus-in-romania-vi-conditii-mai-omenesti-decat-in-gulag/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 193234