Rusia a restabilit sistemul de control al spațiului, distrus în urma prăbușirii URSS
29/08
Statistica a stabilit câți ruși care iau mită există
30/08

Timp, înapoi! (XI): Inițiere într-o Românie profundă

Vyacheslav Samoshkin

Reiau povestea călătoriei mele în Maramureș din septembrie 1973 începută în partea a VIII-a a acestor consemnări.

Inițierea mea în ale României a continuat, deci, de data această fiind vorba chiar de o ”Românie profundă”…

Maramureș, țară veche

Cu oameni fără pereche.

Am auzit acestea și alte versuri și zicale înălțătoare despre Maramureș, aflându-mă deasupra norilor, în avionul care ne ducea la Baia Mare, de la Adriana Stoica, însoțitoarea mea, marea cunoscătoare și admiratoare a acestui plai despre care a scris și o carte.

Baia Mare înconjurată de munți albaștrii, cu aerul ei curat și transparent era ca o altă lume. Se părea că lumina se refractează aici într-un mod diferit, decât în altă parte, și le-am dat dreptate fondatorilor Școlii Băimărene de Pictură care au afirmat acest lucru și despre care urma să-mi vorbească peste două zile fostul ei discipol, marele maestru, sculptorul Vida Gheza.

Horinca de caise

A fost foarte cald și am stat la terasa restaurantului hotelului unde ne-am cazat și Adriana mi-a povestit despre o altă frumusețe, un alt semn caracteristic al Maramureșului, horinca, adică palinca locală. (De altfel, cuvântul ”horincă” îmi suna oarecum familiar: aducea a ”horilca”, cum numesc ucrainenii tăria). Probabil pentru ca inițierea mea în civilizația maramureșeană să fie mai sigură și mai rapidă, Adriana a comandat ospătarului horinca de caise, cea mai bună, după cum considera ea. Însă ospătarul, un băiat tânăr, a spus că, din păcate, nu o au momentan. Totuși, văzând dezamăgirea profundă a Adrianei, a spus că are acasă și o aduce, dar nu mâine când este liber, ci poimâine, dacă mai suntem aunci la Baia Mare. Noi l-am asigurat că rămânem aici trei zile. Într-adevăr, peste o zi când eram la masă, același ospătar ne-a dus de la el acasă o sticluță de horincă de caise care, știe Dumnezeu, a fost magnifică. Bineînțeles, ca om al locului, gazdă, nu ne-a luat niciun ban pentru ea – spre satisfacția Adrianei care tot îi prezenta pe maramureșeni ca fiind niște oameni deosebiți și integri.

În aceste condiții, discuția noastră de la masă s-a înviorat, ne împănam impresiile despre călătoria abia făcută în Țara Oașului cu ”capitala” ei, Negrești, și prin satele ținutului, cu bisericile lor mărețe de lemn aproape în stil gotic, cu portul tradițional al localnicilor din a cărui bogăție și diversitate m-a distrat clopul, pălărie bărbătească mică din fetru negru sau din pai (unul l-am primit cadou); cu meșterii lor populari, creatori ai porților monumentale sculptate din lemn, cu incrustații având semnificații mitice și magice, bineînțeles, antecreștine, creatori ai cojoacelor (ca cei de la Vișeu de Sus), ai cergilor și pieselor de ceramică ale căror rădăcini, potrivit Adrianei, datează din epoca dacică.

Cimitirul Vesel, într-un tiraj mare

Dar cea mai spectaculoasă pentru mine a fost cunoștința cu Cimitirul Vesel din Săpânța și ”creatorul” lui, meșterul Stan Pătraș. Poate că este un cimitir unic din lume care nu ar fi putut să apară decât pe plaiul mioritic, mai mult în zona plină de spiritul creativ. Stan Pătraș s-a dovedit a fi nu numai un meșter popular care își confecționează crucile din lemn și le pictează, dar și un filozof, un cronicar al satului care știe să transpună, să concentreze trăsătura cea mai caracteristică, chiar sensul vieții al unui sau altui răposat într-un desen-simbol și o strofă poetică, reprezentându-l cel mai bine, deseori cu mult umor popular.

În curtea casei lui era instalat, trebuie înțeles, provizoriu, un portret sculptat din lemn a lui Stan Pătraș însuși, executat de elevii lui (chiar în completarea umorului lui filozofic)…

Țin minte, că atunci când am predat reportajul meu despre Cimitirul Vesel la redacția buletinului ”Mejdunarodnaia informația” din Agenția ”Novosti”, colegii de acolo, la început, n-au vrut să-l publice. Motivul a fost cam următorul: prin politica sa de independență, România și așa se deosebește prea mult de celelalte țări socialiste, punând uneori sub semnul îndoielii atât Pactul de la Varșovia, cât și CAER-ul, iar aici, în cazul Cimitirului Vesel, ea pune sub îndoială moartea însăși, adică râde chiar de moarte. Prea mult! Ei bine, aceasta a fost prima reacție, una emoțională, care totuși n-a rezistat. Materialul a apărut, mai întâi în buletinul ”Mtjdunarodnaia informația” care se difuza pentru presa republicană și regională și după un timp am primit de la secția de tăieturi un teanc de tăieturi cu reportajul meu publicat în numeroase ziare și reviste, începând cu ”Molodioj Estonii” (”Tineretul Estoniei”) și terminând cu ”Vecernii Magadan” (”Magadanul de Seară”, Orientul Îndepărtat)…

Sculpturi și cactuși

În ziua care ne-a rămas, l-am vizitat pe sculptorul Vida Gheza, care se întorsese deja la Baia Mare și mi-a acordat un interviu. În casa lui m-a uimit colecția de cactuși care număra sute și sute de exemplare, unii aduși de el ca semințe din Spania unde luptase de partea republicanilor. Încă la expoziția lui retrospectivă din București m-a cucerit căldura pe care o radiază sculpturile lui, caracterul democratic al creației sale.

Da, spre deosebire de Brâncuși, el este tradiționalist: în ”Sfatul bătrânilor”, el îi prezintă chiar pe bătrâni stând pe scaune. Brâncuși, în ”Masa tăcerii” (tot un act de adunare a oamenilor), mergând pe linia generalizării filozofice, nu prezintă decât o masa și scaune. În același timp, Vida Gheza și Brâncuși au și o trăsătură esențială comună. Amândoi sunt inspirați de arta populară. ”Coloana infinită” a lui Brâncuși își are rădăcinile în stâlpul funerar care se așeza la mormântul unui tânăr sau unei tinere, morți prematur. În capodopera sa, marele parizian reproduce cu exactitate configurația acestui stâlp, întrucât motivul este același, moartea prematură a ostașilor români în primul război mondial. În ”Monumentul eroilor din Moisei” de Vida Gheza, chipurile oamenilor reproduc măștile populare ceea ce, de asemenea, este un fel de generalizare folozofică înspirată din folclor. Și exemple ale acestei asemuiri a celor doi sculptori mari sunt multe. Pe de o parte, ”Pasărea Măiastră” sau ”Cocoșul”, pe de altă parte, ”Omul pădurii” sau ”Dans oșenesc”…

Românitate în concentrație ridicată

Izolarea de secole a Maramureșului de restul comunității românești a fost oarecum benefică, în sensul păstrării, conservării atât a limbii (fie ea și în versiunea sa arhaică), cât și a tradițiilor și obiceiurilor populare. Pentru că românitatea în asemenea concentrație, precum este ea prezentă în Maramureș, nu știu dacă se mai întâlnește undeva. În această ordine de idei, am fost un om norocos pentru că am vizitat acest ținut fermecător, în momentul în care încă nu era atins de invazia civilizației moderne…

(Va urma)

Citiți primele părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:

http://www.vestidinrusia.ro/2018/06/19/timp-inapoi/

http://www.vestidinrusia.ro/2018/06/27/timp-inapoi-ii/

http://www.vestidinrusia.ro/2018/07/05/timp-inapoi-amintirile-unui-corespondent-rus-in-romania-iii/

http://www.vestidinrusia.ro/2018/07/12/amintirile-unui-corespondent-rus-in-romania-iv-deodorant-si-lenin/

http://www.vestidinrusia.ro/2018/07/19/amintirile-unui-corespondent-rus-in-romania-v-omar-khayyam-in-loc-de-ostasul-sovietic/

http://www.vestidinrusia.ro/2018/07/26/amintirile-unui-corespondent-rus-in-romania-vi-conditii-mai-omenesti-decat-in-gulag/

http://www.vestidinrusia.ro/2018/08/02/amintirile-unui-corespondent-rus-in-romania-vyacheslav-samoshkin-vii-o-veste-groaznica-venita-din-chile/

http://www.vestidinrusia.ro/2018/08/09/amintirile-unui-corespondent-rus-in-romania-vyacheslav-samoshkin-viii-suflet-de-jucator/

Timp, înapoi! (IX): O poveste tristă

Timp, înapoi! (X): Un sentiment de gratitudine

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 144741