Economia rusă a intrat în încetinire
15/10
În pofida sancțiunilor: străinii investesc în economia Rusiei 40 de miliarde de dolari
16/10

Exclusiv! Interviu cu Ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, Valeri Kuzmin (II): România, furnizor de insecuritate

Cu ocazia aniversării a 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre Rusia și România, Valeri KUZMIN, Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al Federației Ruse în România, a acordat un interviu portalului „Veşti din Rusia”. Vă prezentăm astăzi a doua parte a interviului.

Cauze și efecte

– Ce împiedică depășirea acestui fel de impas, a „suspendării” în relații, care se observă în prezent? Care sunt motivele care au condus la această situație? Cine sau ce este de vină?

– În ceea ce privește vinovăția, sentințele – acestea nu fac parte din diplomație. Diplomația descoperă cauzele fenomenelor, încearcă să elimine aceste motive, luând în considerare cât mai mult posibil propriile interese naționale. Într-o asemenea abordare constă și arta diplomației. În acest sens, vreau să spun că, în opinia mea (gândul nu este nou, dar îl pot repeta), una dintre principalele cauze pentru care în relațiile noastre diplomatice și politice există o anumită înghețare, o anumită încetinire și chiar, periodic, niște complicații este legată de faptul că România, în stadiul actual, și-a delegat în mare măsură suveranitatea națională la acele uniuni interstatale din care face parte, Uniunea Europeană și NATO și, prin urmare, uneori nu este independentă în luarea deciziilor sale…

Din păcate, aceste alianțe pornesc în politica lor dintr-o amenințare imaginară care, chipurile, provine din partea Rusiei. În realitate, o asemenea amenințare, pur și simplu, nu există. Cu toate acestea, pe baza acestei premise false se construiesc concepte teoretice și practice uriașe, se fac pregătiri puternice de apărare, care în esență cu privire la Rusia nu pot fi considerate defensive, deoarece este suficient să ne uităm la această hartă a lumii, unde am marcat cu puncte negre bazele NATO – de fapt, ale Statelor Unite – care sunt împrăștiate în întreaga lume. Ele se deplasează spre nord, spre Norvegia, se dezvoltă în mod activ în Coreea de Sud și Japonia. Și acestea nu sunt doar baze, ci sisteme antirachetă cele mai moderne. Iată că în Japonia există un sistem de interceptare a rachetelor ultra-înalt. Dacă luați harta lumii din 1989, când NATO și Tratatul de la Varșovia se aflau la cel mai înalt punct al înfruntării lor, veți vedea cine se apropie de cine. Nu Rusia se apropie de NATO și o amenință într-un fel, ci NATO se apropie în mod constant de granițele Rusiei, inițial sub acompaniamentul unor asigurări inofensive, gen: bine, acest lucru nu este îndreptat împotriva voastră. Iar acum, cei de la NATO spun cu toată sinceritatea (am participat la un seminar al NATO de aici): nu avem o prezență suficient de avansată. Așa cum zicea în glumă președintele nostru Putin, multe tratate internaționale au fost semnate atunci când țările baltice erau Districtul Militar Baltic al URSS. Și apoi ni se prezintă pretențiile că noi, chipurile, nu respectăm niște limitări de flanc și altele, ignorând faptul că Federația Rusă nu numai că nu este Uniunea Sovietică și cu atât mai puțin Tratatul de la Varșovia, ci se confruntă cu faptul că pe teritoriul noilor membri ai NATO se dezvoltă din ce în ce mai mult infrastructura care urmărește tocmai să oprească faimosul pericol rusesc care nici nu există.

Și paradoxul constă în faptul (acum este în mod clar văzut în exemplul contradicțiilor americano-europene, agravate, mai presus de toate, în sfera comercială și economică) că toată lumea vorbește despre noul „război rece”. Dacă ne reamintim vechiul „război rece”, a fost un război între rivalii ideologici care proclamau opinii ireconciliabile, pe de o parte, tabăra occidentală, pe de altă, tabăra estică, comunismul, capitalismul… Acum nu există o astfel de bază pentru confruntare, deoarece Rusia împărtășește aceleași puncte de vedere în ce privește economia de piață, proprietatea privată, drepturile omului etc. Faptul că Rusia nu prea seamănă cu Statele Unite este, în opinia mea, un lucru firesc, și a cere ca Rusia să fie construită în același mod ca Statele Unite nu are sens. Noi nu semănăm nici cu Europa de Vest, să nu mai vorbim de faptul că și în Europa există diferite modele de democrație, apropo, destul de diferite de cel american. Construim modelul nostru de democrație. Însă nu există nici contradicții ideologice ireconciliabile, nici oarecare planuri geopolitice teribile – la noi asemenea planuri, pur și simplu, nu există, toate planurile noastre nu sunt decât defensive și constructive. Și activitățile pe care le desfășurăm în domeniul apărării le desfășurăm pe teritoriul nostru național. Excepții foarte rare, cum ar fi participarea Forțelor Aerospațiale și a Marinei Militare la lupta împotriva terorismului, se bazează exclusiv pe temeiul juridic internațional, pe invitația guvernului legitim al Republicii Arabe Siriene și nicidecum altfel. În plus, terorismul internațional este recunoscut în întreaga lume drept o amenințare la adresa securității, o amenințare la adresa stabilității și a civilizației, în general.

Revenind la subiect: care este cauza? Din partea NATO (din partea Uniunii Europene, poate într-o mai mică măsură) vedem o retorică anti-rusă, parcă auto-stimulantă, în timp ce în realitate – și nu am menționat în zadar contradicția mai acută și mai gravă dintre SUA și Uniunea Europeană care a apărut în ultima perioadă – practic, este vorba de o concurență economică geopolitică și necinstită. Statele Unite încearcă să dovedească Europei, de exemplu, că gazele rusești mai ieftine sunt cauza unor oarecare dependențe politice și geopolitice, oferindu-i astfel să cumpere gazele americane mai scumpe, ceea ce, desigur, nu are, chipurile, o astfel de natură politică defectuoasă. Într-o asemenea situație, europenii înșiși trebuie să decidă. Dacă ne reamintim de vechiul „război rece”, atunci Europa nu numai că a mers cu îndrăzneală să coopereze cu Uniunea Sovietică, un rival ideologic, un adversar, într-adevăr, serios, care și-a propus sarcina, dacă nu imediat și nu într-un război nuclear fierbinte, ci ca urmare a concurenței pașnice, să distrugă capitalismul mondial, înlocuindu-l cu socialismul. Atunci, Europa a arătat destul curaj, inclusiv faptul că Germania a livrat conducte de diametru mare pentru gazoductele care au furnizat în mod fiabil Europei de Vest resurse energetice timp de zeci de ani … aproape jumătate de secol a trecut de atunci.

Acestea sunt cauzele și consecințele.

– Să revenim la perspectivele de cooperare dintre Rusia și România. De la 1 ianuarie, România preia președinția Consiliului Uniunii Europene. România va deveni, practic, șeful temporar al UE. Ar putea acest fapt să aibă un efect pozitiv asupra dezvoltării relațiilor ruso-române?

– Depinde de România. Or, deocamdată, studiind documentele publicate aici, despre prioritățile președinției române, nu am văzut nici un punct referitor la dezvoltarea relațiilor cu Rusia. Dacă apare, o vom saluta.

România a devenit un furnizor de insecuritate

– Am vorbit despre cauzele „înghețării” relațiilor bilaterale. Ce rol are în aceasta sistemul american de apărare antirachetă de la Deveselu?

– Din ce cauza a apărut scutul antirachetă american? Tocmai din cauza acelei amenințări imaginare, din cauza agresivității mitice rusești, care, chipurile, și-ar fi spus cuvântul în „anexarea ilegală a Crimeei”. Cu totul neadevărat! Americanii s-au retras unilateral din Tratatul privind Limitarea Sistemelor de Apărare Antirachetă din 1972. În pofida faptului că noi am depus toate eforturile ca să-i convingem că acest lucru va încălca stabilitatea strategică globală. Deoarece, în ultima jumătate de secol, securitatea lumii s-a bazat pe doi factori, pe echilibrul lor mai mult sau mai puțin. În primul rând, acestea sunt arme nucleare ofensive, care au fost succesiv limitate: atât URSS, cât și Rusia au semnat împreună cu Statele Unite tratate privind limitarea armamentelor strategice ofensive. Întreaga lume a salutat acest lucru. Cel de-al doilea factor este limitarea apărării antirachetă, care a fost redusă la două zone pentru fiecare parte. Care este semnificația acestei înțelegeri? Se dorea ca fiecare parte să-și simtă vulnerabilitatea, să înțeleagă că, în cazul unui conflict nuclear, nu ar fi putut să se apere cu un scut antirachetă atât de limitat. Ca urmare, politicienii vor fi precauți și nu vor balansa în mod iresponsabil pe marginea războiului, ci vor încerca să rezolve toate problemele prin mijloace diplomatice și pașnice. Americanii s-au retras din acest Tratat ABM, au ieșit cu mult timp în urmă, în 2002. Și au început imediat să pregătească poziții pentru extinderea sistemului lor de apărare antirachetă în întreaga lume, inclusiv în România. După cum știți, acordul privind Deveselu nu a fost semnat deloc după ”anexarea” Crimeei, ci în 2011. Iar în 2016, baza militară a devenit funcțională.

Aceleași planuri sunt în prezent puse în aplicare în Polonia. Mai mult, auzim că Marea Britanie și Norvegia, bineînțeles, împreună cu Washingtonul, sunt foarte „îngrijorate” de situația din regiunea Arctică – și ei doresc să-și pună și acolo mijloacele antirachetă.

Și acum ne întoarcem la hartă. Vedem că toate aceste arme antirachetă încearcă să cuprindă teritoriul Federației Ruse din toate părțile, apropo, și pe cel al RP Chineze. Prezentarea informativă respectivă a experților militari din Rusia și China a fost făcută în față întregii comunități internaționale la sesiunea anterioară a Adunării Generale a ONU de la New York.

Care este aici contradicția și cauza neînțelegerii reciproce? Credem că poziția din partea noastră este destul de clară. În ce privește partea română, în opinia noastră, aici există o neînțelegere. România consideră că instalațiile de apărare antirachetă sunt defensive, care nu pot fi folosite niciodată ca arme ofensive. Ceea ce este incorect. Deoarece, din punct de vedere tehnic, chiar și rachete de croazieră ”Tomahawk”, cu orice echipament, chiar nuclear, pot fi trimise de la aceste lansatoare. Ni se spune că acest lucru este imposibil. Știm bine că, de exemplu, Statele Unite, ca una dintre sarcinile doctrinei lor defensive, sau militare, și-au propus să-i instruiască pe aliații din NATO în privința modului în care ar putea să folosească armele nucleare – nu încă strategice, ci diferite tipuri de arme nucleare. Ce se află în spatele acestui lucru, ce urmează, acum nu putem să presupunem nimic, dar tendința, și una foarte periculoasă, este evidentă.

Amplasarea rachetelor americane care sunt de o importanță strategică pentru a crea un fel de „linie de protecție” în jurul Rusiei și a crea iluzia că, dacă Rusia va fi atacată, inclusiv cu ajutorul armelor nucleare, veți putea să stați în spatele acestui scut – în mod firesc nu poate, în nici un fel, din punctul de vedere al Rusiei, să fie perceput ca un factor de întărire a stabilității sau, cu atât mai mult, ca un factor de securitate. În acest sens, ca răspuns la cuvintele des repetate aici, precum că România a devenit un „furnizor de securitate” se poate obiecta: ea a devenit un furnizor de insecuritate și de destabilizare în această regiune, din cauza rachetelor de la Deveselu.

După cum bine știți, noi suntem deschiși negocierilor, am declarat în repetate rânduri că suntem pregătiți să dialogăm cu NATO, dar să dialogăm ca parteneri egali, pe bază de respect reciproc. Nu așa cum spun Statele Unite: suntem pregătiți pentru un dialog cu Rusia dintr-o poziție de forță. Iar  noi spunem că limba dictatului și „poziția de forță” nu sunt potrivite pentru a vorbi cu Rusia. Pentru că dispunem de suveranitate, de un potențial de apărare suficient …

Tocmai în acest sens, ar trebui luate în considerare consecințele ampalsării elementelor sistemului global de apărare antirachetă al SUA din România.

Prieten sau dușman?

– În ultimii ani, atât politologii, cât și politicienii din București și-au însușit o retorică agresivă anti-rusă. Rusia este prezentată ca inamic. Dar care este realitatea?

– Haideți să dăm acestui aspect o dimensiune și o profunzime istorică. Din documentele de arhivă prezentate în expoziția despre care am vorbit, voi cita scrisoarea domnitorului român de atunci, viitorul rege Carol I, adresată comandantului șef al armatei ruse, marele cneaz Nikolai Nikolaievici, din 24 ianuarie 1877 (apropo, cu un an și jumătate înainte de stabilirea relațiilor diplomatice):

“Si l’armée russe était appelée encore une fois à verser son sang pour ses coreligionnaires opprimés, elle peut être sûre de l’accueil sympathique et fraternel qu’elle rencontrera à son passage par la Roumanie qui n’a pas oublié et qui n’oubliera jamais qu’elle doit sa premiére émancipation à cette même armée et à la sollicitude des Tsars”. («Dacă armata rusă ar fi chemată din nou să verse sânge pentru coreligionarii asupriți, ea poate fi sigură de o primire prietenoasă și frățească pe care ea o va întâlni la trecerea ei prin România, care nu a uitat și nu va uita că datorează începutul eliberării sale aceleiași armate și preocupărilor Țarilor»).

Acest lucru sugerează că relațiile noastre – nu neapărat diplomatice – sunt diverse, ele sunt încă mult mai profunde, decât cuprinde perioada de ultimii 140 de ani.

Un alt document: instrucțiunea ministrului Afacerilor Externe al Rusiei, V. Lamzdorf, către ministrul plenipontențiar al Rusiei din România, M. Ghirs, din 8 octombrie 1902, când România devenise deja un regat independent. Instrucțiunea menționează prezența în politica românească a unui „nou curent favorabil Rusiei” și invită ministrul să explice „adevăratele sarcini ale politicii rusești, al cărei prim principiu referitor la statele balcanice a fost, este și va fi un neamestec complet în afacerile lor interne. Progresul pașnic și calm, străin de presiunea din afară, este singurul scop al Rusiei în acest domeniu al intereselor sale politice”. Aceasta este credo-ul politicii imperiale ruse, așa cum a fost formulată. A fost foarte interesant și apelul regelui Ferdinand la Kerenski, chiar la momentul luptelor de la Mărăști, Mărăsești și Oituz, și vă asigur că a fost exprimat în același spirit ca și scrisoarea lui Carol.

Îl voi cita și pe Titulescu: «History shows that Russia has always been the ally, not the enemy of Rumania». („Istoria arată că Rusia a fost întotdeauna aliatul, nu inamicul României”.)

Nu ați observat oare că chiar și în privința acelei perioade în România există numeroase mituri neprietenoase față de Rusia? De exemplu, în bătălia de la Mărășești, doar Armata 4 rusă a contabilizat 650 ofițeri și 25.000 de soldați căzuți, răniți și dispăruți (cifrele respective pentru Armata română  1 sunt: 610 de ofițeri și 26.800 de soldați). Mulți istorici români și occidentali au vorbit că Armata rusă și-a  adus ”o contribuția importantă” în bătălia de la la Mărășești. Cu toate acestea, la Memorialul ”Mărășești” despre Armată rusă nu se spune niciun cuvânt. Poate că cineva crede că printr-o asemenea omisiune se poate rescrie istoria?..

În cele din urmă, sărim peste multe dintre episoadele neplăcute, inclusiv din perioada celui de-al doilea război mondial când nu Rusia, ci România împreună cu Germania nazistă au atacat Rusia Sovietică, – și ajungem la anul 2003, când a fost semnat Tratatul de Relații de Prietenie și de Cooperare între țările noastre. Există în textul acestuia măcar un cuvânt care ar vorbi că Rusia reprezintă vreo amenințare teribilă, că trebuie construite baze militare, că trebuie invitați și unii și alții dintre partenerii străini? Nu există nici un singur cuvânt. De aceea, vreau și să spun că, dacă urmăm logica relațiilor noastre diplomatice și eforturile acelor diplomați distinși care odinioară au stabilit relații, le-au refăcut în condițiile dificile ale anilor ’30, au semnat Tratatul de Relații de Prietenie în ajunul aderării la NATO, dacă ne vom orienta, așa cum propun, la aceste repere, la acest potențial pozitiv, atunci el ne va oferi o bază pentru un dialog constructiv. Suntem convinși de acest lucru. Dar pentru aceasta vor fi necesare eforturi reciproce, voință politică reciprocă. Apropo, în Rusia nu există nici o retorică anti-română …

Din păcate, în România, încercările de a explica logica poziției noastre sunt percepute ca amenințări și acest lucru nu este adecvat. Când Putin explică de ce Deveselu nu poate fi un factor pozitiv sau chiar neutru pentru noi, acest lucru este perceput ca o amenințare. Dar, scuzați-ne, trebuie să respectăm o succesiune logică: mai întâi – cauza, apoi – consecința. Cauza este Deveselu și nu invers.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 144747