Poklonskaia a comparat țările occidentale cu Rusia anilor ’90
28/10
”Cartea de vizită” a lui Evgheni Primakov
29/10

File de istorie: 1944. Eliberarea regiunilor din vestul și nord-vestul României (X). La 75 de ani de la eliberarea țărilor din Europa Centrală și de Est de sub nazism

La 75 de ani de la eliberarea țărilor din Europa Centrală și de Est de sub nazism

Foto: Vesti din Rusia

Conform articolului 1 din Acordul de Armistițiu, s-a stipulat că “operațiunile militare ale forțelor armate române – inclusiv flota navală și cea aeriană – împotriva Germaniei și Ungariei vor fi realizate sub conducerea generală a Înaltului Comandament aliat (sovietic)”. La 7 septembrie 1944, Statul Major al celui de-al 2-lea Front Ucrainean a primit: Armata a 4-a română, care consta în 11 divizii, Armata 1 – 5 divizii, al 4-lea Corp armat – 4 divizii, precum și Corpul aerian, care număra 113 avioane operaționale. Diviziile numărau, de regulă, efective de la 3.000 la 7.000 de oameni, având în dotare până la 300 mitraliere, 250-300 pistoale automate, 60-70 mitraliere șevalet, până la 60 de aruncătoare de mine și între 30 și 70 de piese de artilerie. În total, 20 de divizii – în ziua primirii, potrivit datelor Statului Major Român – care numărau 138.073 de persoane. Lipseau complet mijloacele de întărire a trupelor.

În a doua jumătate a lunii septembrie, alte 2 divizii de infanterie au trecut în subordinea operațională a Frontului. Până la 5 octombrie, în cadrul celui de-al 2-lea Front Ucrainean se aflau 23 de divizii românești, inclusiv Divizia de voluntari ”Tudor Vladimirescu”, Corpul Aerian și un regiment moto-mecanizat.

Revenind la ofensiva germano-ungară împotriva trupelor române, întreprinsă la începutul lunii septembrie, reamintim – Cartierul General al Comandamentului Suprem sovietic a ordonat celui de-al 2-lea Front Ucrainean să acorde asistență urgentă trupelor române. Formațiunile Armatelor de tancuri a 27-a și a 6-a au întors, brusc, spre nord, în ajutorul Armatei a 4-a române, iar trupele Armatei a 53-a și ale Corpului de tancuri 18 – au venit în ajutorul Armatei 1 române. Ofensiva forțelor terestre era susținută de către Armata Aeriană sovietică a 5-a, în cadrul căreia acționa și Corpul Aerian român. În Carpații Orientali, la acea vreme, au întărit presiunea asupra inamicului trupele Armatelor sovietice a 40-a și a 7-a de gardă.

Particularitatea utilizării trupelor române, ca parte a celui de-al 2-lea Front Ucrainean, consta în faptul că formațiunile române nu primeau benzi independente de luptă, ci acționau în benzile armatelor sovietice. Această organizare a interacțiunii se explica printr-o serie de motive. În primul rând, trebuia ținut cont de faptul că majoritatea diviziilor românești, până la 24 august, luptaseră împreună cu trupele germane; deci, au acționat, în mod nemijlocit, împotriva Armatei Sovietice. În plus, Armata Română era, în mare parte, demoralizată și avea nevoie de timp pentru a fi pusă în ordine și pentru a fi curățată de elementele pro-fasciste.

Subordonarea s-a realizat în timpul luptelor crâncene, care au necesitat acțiuni rapide și decisive, pentru menținerea pozițiilor din Carpați. Întrucât forța decisivă – căreia îi revenea principala povară a luptei împotriva naziștilor – rămânea Armata Sovietică, pentru interesul comun, forțele române trebuiau să învețe din experiența avansată de luptă și să îmbrățișeze arta militară sovietică, testată în luptele aprige cu trupele Wehrmachtului.

Un fragment din Expoziția foto ”Calea spre Victorie: sursele istorice mărturisesc”, deschisă la București, la 23 octombrie/ Foto: Vesti din Rusia

De asemenea, este necesar să se țină cont de faptul că armatele române erau mai puțin numeroase, slab înarmate și că nu puteau rezolva sarcini atât de complexe, așa cum rezolvau armatele sovietice. Acest lucru era menționat, în mod repetat, în documentele Comandamentului sovietic. Astfel, raportul Armatei a 27-a, din 12 septembrie 1944, spune că Armata a 4-a română “este slab înarmată. Artileria și armele antitanc aproape lipsesc. Artileria existentă nu este dotată în mod adecvat cu muniții” și se trage concluzia: “din cauza armamentului slab, armata română nu este suficient de pregătită pentru luptă”. În raportul Comandantului Armatei a 46-a, cu privire la preluarea în subordine a Corpului al 4-lea de armată, care număra patru divizii de infanterie, se relevă că “numărul și efectivele de luptă ale acestor divizii limitează desfășurarea unor misiuni de luptă complexe; prin urmare, având o pregătire redusă, Corpul al 4-lea român va fi folosit pe direcții secundare și, în principal, pentru acoperirea flancului stâng, de-a lungul fluviului Dunărea”.

Într-adevăr, la data de 30 septembrie, cele patru divizii ale Corpului numărau doar 26.874 de soldați și ofițeri și 30 la sută din artileria efectivului obișnuit; 25 la sută din personal nu erau dotat cu arme. Astfel, Corpul de vânători de munte al Armatei a 4-a, cu un număr total de 18.332 de oameni, avea ca baionete active doar 5.280 de oameni, iar Corpul al 2-lea de armată – din 21.925 de persoane, erau capabili de luptă doar 4.400 de ostași.

În ciuda tuturor dificultăților, Comandamentul sovietic a reușit să stabilească destul de rapid cooperarea cu trupele române. Preluând controlul trupelor române, Comandamentul sovietic avea grijă de ele, le trasa sarcini concrete, realizabile și conducea acțiunile lor militare. Pentru coordonare, au fost create grupurile operative de pe lângă Statele Majore ale armatelor și ale fronturilor, precum și o structură de ofițeri de legătură. Cea mai importantă formă de comunicare erau contactele personale ale comandanților sovietici și români.

În septembrie, trupele sovietice – care mergeau în ajutorul Armatei Române din regiunile nordice și vestice ale țării – au trebuit să avanseze în condițiile foarte dificile ale unei zone muntoase și împădurite, pe un front larg (aproximativ 1000 km de-a lungul liniei de front). Numărul limitat al drumurilor îngreuna deplasarea și făcea imposibilă transferarea rapidă a formațiunilor dintr-o secțiune a frontului în alta. Îndepărtarea trupelor de granița URSS mărea timpul de livrare a tot ceea ce era necesar pentru luptă și necesita creșterea forțelor și a mijloacelor pentru protejarea comunicațiilor și serviciilor din spatele frontului. De asemenea, conta și faptul că trupele Frontului trebuiau să înceapă, imediat, să efectueze noi misiuni de luptă – fără pauză, după operațiunea Iași-Chișinău.

Ofensiva trupelor celui de-al 2-lea Front Ucrainean prin Carpații de Sud și până în Transilvania de Nord se desfășura pe două direcții principale – din zona de la nord de Ploiești și Târgoviște spre Brașov și din regiunea Pitești spre Sibiu. Principalele forțe ale Fontului înaintau spre Sibiu, de-a lungul unui singur drum de munte cu lățimea de 6-10 m. Aeronavele inamice dădeau lovituri masive asupra comunicațiilor. Tancurile sovietice urcau dealurile cu greu. Fiecare kilometru de drumuri montane din Carpați a fost stropit de sângele și sudoarea soldaților sovietici. Se cereau eforturi deosebite pentru propulsarea echipamentelor militare sofisticate prin munți. În raportul departamentului politic al Frontului, cu privire la înaintarea celei de-a 27-a Armate din Carpații de Sud, se spune: “Pe cărări înguste, prin munți, râpe, pe un sol stâncos, ostașii se încăpățânează să înainteze, purtând pe ei arme și muniții”.

”În munții Transilvaniei”. Un afiș, agenția TASS, 1944. Un fragment din expoziția foto ”Calea spre Victorie: sursele istorice mărturisesc”, deschisă la București, la 23 octombrie/ Foto: Vesti din Rusia

Trupele sovietice au acordat asistență armatei române la timp. Jurnalul de luptă al Armatei a 4-a române spune că Armata Sovietică a venit în ajutor în cel mai dificil moment, tancurile sovietice ajutând la respingerea atacurilor acerbe ale hitleriștilor, care au căutat să captureze trecerile din Carpații de Sud. Unitățile Armatei a 6-a sovietice de tancuri au traversat acest lanț muntos, deja, la 7 septembrie și au ieșit în zona Sibiu. Prin eforturi comune ale forțelor sovietice și române, ofensiva inamică a fost zădărnicită. Respingând atacurile inamice, trupele sovietice și române au lansat un contraatac, iar, până la jumătatea lunii septembrie, inamicul a fost respins înapoi, pe pozițiile inițiale. Lupte deosebit de crâncene au avut loc în zona orașului Turda, unde Armata a 6-a de tancuri a avut peste 2.000 de oameni uciși și răniți și a pierdut 35 de tancuri.

Acțiunile trupelor sovietice din Carpații de Sud au fost atât de rapide și de neașteptate pentru inamic, încât au provocat panică în rândurile sale. Un ofițer superior german, care s-a predat pe malul de sud al râului Mureș, a povestit: <<Am nimerit de două ori în “cazanele” rusești (încercuire – n.r.) și chiar le-am visat, cu groază, noaptea. Nu am scăpat de aceste ”cazane” infernale nici aici, în Carpați. Soldații voștri păreau să cadă din cer sau să crească din stânci, apărând, pe neașteptate pentru noi, ori în spate, ori pe flanc; ne întindeau capcane și, uneori, nu știam pe unde să scăpăm și ne pierdeam capacitatea de a înțelege ce se întâmplă. Habar nu am cum se poate deplasa, atât de repede, la munte, în special pe timp de noapte>>.

Și fostul general Friessner recunoaște, în memoriile sale, rapiditatea și flexibilitatea manevrei trupelor sovietice: “Comandamentul sovietic a înțeles la timp pericolul care-i amenință trupele la trecători. Într-un ritm accelerat, a întors armata combinată, care a ieșit deja spre Turda, parțial, într-o nouă direcție, și, de asemenea, și-a masat Armata a 5-a de tancuri în zona de luptă, prin trecătorile Vulcan și Roșu. În urma creșterii rezistenței inamice, contraofensiva noastră s-a răsuflat chiar a doua zi”.

În luptele comune, se consolida frăția militară a ostașilor sovietici și români. Unitățile militare își acordau reciproc ajutorul și sprijinul. Cel de al 33-lea Corp sovietic (care includea Divizia 1 de voluntari români de infanterie ”Tudor Vladimirescu”) și unitățile Corpului de vânători de munte au luptat împreună pentru eliberarea orașului Sfântu Gheorghe. Comandantul Armatei a 27-a, generalul G.Trofimenko, respectând sentimentele patriotice ale ostașilor români, a acordat Diviziei de voluntari ”Tudor Vladimirescu” dreptul de a intra în oraș înaintea tuturor.

În lupte, s-a manifestat ajutorul reciproc. În timpul ofensivei, a căzut comandantul companiei din divizia de voluntari, locotenentul Costa Alexandru; atunci locotenentul sovietic Ciumak a preluat comanda companiei și aceasta a finalizat cu succes misiunea de luptă. Sfântu Gheorghe a fost primul oraș românesc la a cărui eliberare a participat Divizia de voluntari. Ostașii diviziei au arborat, deasupra orașului, drapelul românesc. Pentru curajul și eroismul arătat în timpul eliberării orașului Sfântu Gheorghe, comandantul Armatei le-a mulțumit ostașilor diviziei, prin ordin de zi.

Sosirea unităților de tancuri sovietice în ajutorul Armatei a 4-a române a sporit rezistența soldaților români, a întărit spiritul lor de luptă. Numeroase atacuri inamice au fost respinse. Curând, trupele sovietice și române au trecut la ofensivă. Respingând dușmanul, ele au traversat Mureșul și au cucerit capete de pod importante, pe malul opus. Luptele din valea Mureșului au costat viața multor soldați sovietici și români. Împreună cu ofițerul român, maior Vasile Dumbravă, și-au dat viața pentru libertatea poporului român locotenentul-colonel Ilia Rozanov, locotenentul Konstantin Droganov și mulți alți ostași sovietici și români.

(După paginile cărții «В боях за свободу Румынии»/ «În luptele pentru libertatea României» de A.Antosiak, Moscova, 1974, alte surse din arhivele Ministerului rus al Apărării și din cele românești, precum și din presa rusă.)
                                                                                                                                                                                                                           (Va urma)

                          

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 582041