SUA. Apel în favoarea recunoașterii Crimeii ca teritoriu rusesc
07/11
Putin: Rusia deține arme unice, dar nu le va folosi ca amenințare
08/11

File de istorie: Disputa pentru Locurile Sfinte din Palestina – adevărata cauză a Războiului Crimeii

Franz Roubaud. Apărarea Sevastopolului. Un fragment din tablou. 1904, Sevastopol

Motivul Războiului din Crimeea (1853-1856) a fost dorința Vaticanului de a obține controlul asupra sanctuarelor Palestinei. Iată despre ce vorbesc documentele de arhivă, recent descoperite.

Mihail IAKUȘEV, consilier al Departamentului Orientului Mijlociu și Africii de Nord al Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei (în imagine), a publicat, în presa rusă, articolul “Patriarhia Ierusalimului și sanctuarele Palestinei, în atenția politicii externe a Rusiei în ajunul Războiului Crimeii”. Vă oferim, spre lecturare, acest articol, cu unele prescurtări.

Au trecut mai mult de o sută șaizeci de ani de la Războiul Crimeii, conflict care a luat viața a peste 522.000 de ruși, 400.000 de turci, 95.000 de francezi și 22.000 de britanici. De atunci, multe lucrări pe acest subiect au fost scrise în istoriografia rusă, sovietică și străină. Cât privește marea sa anvergură – amplitudinea teatrului de acțiuni militare și numărul trupelor mobilizate – acest război ar putea fi comparat cu unul mondial.

Istoriografia străină a încercat, întotdeauna, să prezinte Rusia ca fiind agresor – și instigatorul războiului din Crimeea, iar puterile occidentale, ca pe apărători “dezinteresați” ai Imperiului Otoman slăbit. În același timp, istoricii occidentali preferă să nu se concentreze prea mult pe faptul că, în noul conflict ruso-turc, Turcia (octombrie 1853), pe urmă, Franța, Marea Britanie (martie 1854) și Sardinia – care s-a alăturat acestora (ianuarie 1855) au fost primele care a declarat război Rusiei.

Un rol imens în gonflarea mitului privind încălcarea drepturilor clerului catolic din Ierusalim și ațâțarea artificială a agitației religioase în jurul locurilor sfinte creștine din Palestina aparținea propagandei catolice-protestante din Europa. Ca urmare a zarvei provocate în 1850, comunitatea vest-europeană discuta aprins acest subiect, compătimindu-i pe “călugării latini săraci”, ale căror drepturi asupra locurilor sfinte, chipurile, erau știrbite, acestea fiind “uzurpate” de către preoții greci (adică, ortodocși – autor).

Cu toate acestea, a existat și o altă opinie despre cine a dezlănțuit Războiul Crimeii, aceasta fiind împărtășită mai ales în cercurile publicului american, precum și de o minoritate din Europa de Vest – în ajunul, în timpul Războiului Crimeii și după aceasta. Este vorba despre reprezentanții cercurilor conservatoare-aristocratice din Austria, Prusia, Olanda, Spania și toate statele italiene, cu excepția Sardiniei. “Simpatizanți” ai Rusiei țariste puteau fi găsiți chiar și în Parlament (R. Cobden, membru al Camerei Comunelor) și în cercurile politice și publice ale Marii Britanii. Înainte și în timpul Războiului Crimeii, aceștia și-au exprimat, în mod public, opiniile anti-franceze și anti-turce, subliniind că Rusia, care a luat o poziție demnă și corectă în disputa despre Locurile Sfinte, nu este responsabilă pentru conflict.

În timpul cercetărilor cu privire la relația dintre Imperiul Rus și Patriarhatul Antiohiei și cel al Ierusalimului, în Arhiva Politicii Externe a Imperiului Rus (MAE al Rusiei), a fost descoperită o colecție voluminoasă de documente, anterior ”neatinse”, care aruncă lumină asupra conflictului din jurul Locurilor Sfinte din Ierusalim și din Betleem, care a izbucnit în 1850, între Papa Pius al IX-lea (1846-1878) și Franța, pe de o parte și clerul ortodox al Bisericii Ierusalimului și Rusia, pe de altă parte. Tocmai aceste “certuri bisericești” au servit drept pretext pentru Războiul Crimeii. În Europa de Vest și de Est, conflictul așa și era numit – război pentru Locurile Sfinte sau Lucrurile Sacre ale Palestinei.

Într-o carte anonimă, publicată în franceză (A.G. Jomini), de către un “diplomat în retragere”, intitulată “Studii diplomatice asupra Războiului din Crimeea”, autorul, chiar în titlul lucrării sale, a indicat – nu întâmplător! – intervalul mai larg al acestuia: de la anul 1852 până la anul 1856, subliniind astfel că, pentru Rusia, bătălia de pe frontul diplomatic a început mult mai devreme decât cea din Crimeea. În sprijinul tezei, că, pentru diplomați, războiul a început cu mult mai devreme, se poate cita o scrisoare a contelui Nesselrode (ministru de externe al Rusiei – n.r.) către însărcinatul cu afaceri al Misiunii Ruse din Constantinopol, A.P. Ozerov. Contele Nesselrode scria: “ Diplomația are , de asemenea, bătăliile ei (ses combats), iar steaua dumneavoastră norocoasă a sortit ca și dumneavoastră să le purtați, în îndeplinirea treburilor misiunii noastre.”

Tot aici, el îi poruncește lui Ozerov ca “Marele Vizir să primească, din mâinile dumneavoastră, o traducere corectă în turcă a depeșei noastre, fără echivoc (ostenibilă), cu ajutorul căreia să poată citi sultanului tot ceea ce este conținut în aceasta – în special, următorul lucru: “problema Locurilor Sfinte și numai această problemă (et uniquement cette question) (subliniat de mâna contelui – autor), devenind casus belli între alianța Franța-Turcia și Rusia, nu-i va face rău Sultanului.”

Este demn de remarcat faptul că cercetătorii occidentali preferau să nu accentueze problema Locurilor Sfinte, concentrându-se doar pe aspectele politice și economice ale crizei orientale. Motivul acestei indiferențe față de istoria cauzei fundamentale a litigiului pare a consta, mai degrabă, în reticența de a reaminti rolul urât al Bisericii Catolice Latine (sau Romane) în inițierea acestui conflict cu Biserica Ortodoxă din Palestina, ceea ce ar putea afecta, cumva, aranjarea semnelor “general recunoscute” ale polarității părților implicate în conflict.

Istoriografia sovietică, cu abordarea sa ”de clasă” și în condiții de nihilism religios, fie a ignorat pur și simplu aspectul “spiritual” al problemei, fie l-a caracterizat ca secundar și irelevant.

Materialele de arhivă, citate în acest articol, mărturisesc: după ce s-au convins că sultanul intenționează să sacrifice, în favoarea cetățenilor străini, de religie catolică, drepturile preferențiale ale ortodocșilor săi din raia – drepturi confirmate, în mod repetat, de către sultanii precedenți – ierarhii greci, firește, puteau apela doar la Rusia – în această situație. Puterile europene au văzut imediat în participarea rusă la această problemă un amestec în treburile interne ale Imperiului Otoman, cu consecințe periculoase pentru acesta.
(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 197121