Studenții MGU ”Lomonosov”, împotriva rectorului lor
20/11
Putin a cerut o creștere reală a veniturilor rușilor
21/11

File de istorie: 1944. Eliberarea regiunilor din vestul și nord-vestul României (XIII). La 75 de ani de la eliberarea țărilor din Europa Centrală și de Est de sub nazism

La 75 de ani de la eliberarea țărilor din Europa Centrală și de Est de sub nazism

Foto: Vesti din Rusia

Eliberarea Transilvaniei de Nord

Ieșirea trupelor sovietice la granițele cu Iugoslavia și cu Ungaria amenința cele mai importante – pentru cel de-al treilea Reich – regiuni economice și militare și a dus la o schimbare radicală a situației de pe aripa de sud a frontului sovieto-german. Pentru Germania nazistă, a fost creat pericolul pierderii Ungariei, Austriei și Cehoslovaciei. Poziția hitleriștilor în Balcani a devenit critică. Trupele sovietice se aflau la 200 km de Budapesta și la 400 km de Viena, iar aceste zone aveau o importanță crucială pentru Germania. După pierderea Ploieștiului, Ungaria și Austria rămâneau principalele furnizoare de petrol pentru armata germană. În cadrul unei reuniuni la Cartierul General, în toamna anului 1944, Hitler a declarat: “Zonele petrolifere maghiare și cele din bazinul Vienei sunt de o importanță primordială, pentru că, fără acest petrol, care constituie 80% din toată producția, este imposibil să continuăm războiul.” O primejdie gravă amenința comunicațiile grupurilor de armate ”F” și ”E”, situate în Grecia și în Iugoslavia. Toate acestea au provocat dorința guvernului hitlerist de a păstra, cu orice preț, teritoriul ultimului satelit, Ungaria. Prin urmare, în ciuda dificultăților cu care se confruntau trupele germane pe frontul central, unde Armata Sovietică dădea o lovitură principală, în direcția Berlinului, Comandamentul hitlerist păstra forțe considerabile pe aripa de sud a frontului său strategic. Dintre cele 207 divizii care existau pe frontul sovieto-german, 66 se aflau în sectorul de la pasul Dukla din Carpați (granița slovaco-poloneză) până la granița bulgaro-greacă, dintre care, cea mai mare parte, în sectorul româno-ungar. Restabilind frontul strategic, în urma înfrângerii din operațiunea Iași-Chișinău, Comandamentul hitlerist a reușit, spre începutul lunii octombrie 1944, să concentreze în zonă, împotriva forțelor celui de-al 2-lea Front Ucrainean, până la 35 de divizii, 13 dintre ele fiind germane și 22, maghiare. O parte importantă din aceste forțe se afla pe teritoriul Transilvaniei de Nord. Pe lângă unitățile maghiare, aici au fost dislocate diviziile germane de tancuri a 13-a și a 23-a, transferate din regiunile din spatele frontului Ungariei și de pe alte fronturi, divizia mecanizată SS ”Polizei”, diviziile de infanterie ”Prinz Eugen” și ”Brandenburg”, divizia musulmană SS, brigada motorizată 92 și un corp al Gărzii Albe. Această grupare avea în dotare 3.500 de piese de artilerie și aruncătoare de mine, 300 de tancuri și aproximativ 550 de avioane și ocupa poziții avantajoase pentru apărare.

Comandamentul hitlerist, folosind condiții favorabile de teren, pentru apărare, precum și fortificările create de către autoritățile horthyste din Transilvania de Nord în 1940-1944, a căutat, cu orice preț, să oprească ofensiva trupelor celui de-al 2-lea Front Ucrainean și să le împiedice să intre în Ungaria. De asemenea, spera să folosească ieșitura carpatică formată de-a lungul liniilor Colomâia, Breaza, Târgu Mureș, Salonta, pentru a da o nouă lovitură din zona Oradea-Cluj, în direcția sudică, pentru a cuceri ieșirile din Carpații Meridionali, în vederea – așa cum era indicat în directiva Statului Major German din 30 septembrie – “asigurării, pentru iarnă, a unei poziții care ar fi apărată de forțele nesemnificative”, adică pentru a închide ieșirile în Transilvania de Nord.

Prezența unei mari grupări inamice, care apăra cu îndârjire frontul din Ungaria, reprezentând prima linie de apărare a Germaniei, precum și condițiile adverse ale terenului au creat dificultăți foarte mari pentru acțiunile trupelor sovietice și române. Luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord aveau un caracter deosebit de crâncen și necesitau o interacțiune și mai strânsă între trupele sovietice și cele române și, de asemenea, mai mult curaj și perseverență.

Cel de-al 2-lea Front Ucrainean s-a confruntat cu o sarcină dificilă, cea de a conduce operațiunea ofensivă de la Debrecen – pentru a înfrânge forțele principale ale grupării de armate ”Sud”, pentru a elibera regiunile de est ale Ungariei și pentru a finaliza eliberarea Transilvaniei. Cel de-al 2-lea Front Ucrainean trebuia să lichideze uriașa ieșitură carpatică și să ajute cel de-al 4-lea Front Ucrainean, care efectua operațiunea Carpați-Ujgorod, să depășească Carpații Ucraineni. Între cele două fronturi exista interacțiune operațional-strategică.

La operațiunea Debrecen, care a durat în perioada 6 – 27 octombrie, au participat, din partea sovietică: 40 de divizii, 3 divizii de tancuri, 2 mecanizate, 3 corpuri de cavalerie, 2 zone fortificate și o brigadă de tancuri separată, precum și Armata a 5-a aeriană. Erau înarmați cu 10.200 de piese de artilerie și aruncătoare de mine, 750 de tancuri și tunuri cu autopropulsie și 1.100 de avioane. În cadrul acestei operațiuni, ca parte a celui de-al 2-lea Front Ucrainean, au luptat două Armate Române, însumând 17 divizii, inclusiv Divizia de voluntari ”Tudor Vladimirescu”. În timpul luptelor comune, s-a dezvoltat, în continuare, frăția de arme sovieto-română.

Un fragment din expoziția ”75 de ani de la eliberarea țărilor Europei de Est de sub nazism”, deschisă la București, la sfârșitul lui octombrie/ Foto: Vesti din Rusia

Conducerea militară română, încălcând Acordul de armistițiu, tot încerca să împiedice participarea activă a țării la război. Statul Major General nu se grăbea nici să completeze diviziile care operau pe front și nici să le asigure tot ceea ce era necesar. Eficiența scăzută de luptă a diviziilor române, cauzată de dotarea materială slabă, provoca îngrijorare la nivelul Comandamentului sovietic. În raportul Corpului 50 de pușcași al Armatei a 40-a, din 3 octombrie 1944, se menționa că Armatei a 4-a române “nu-i ajung soldații și, îndeosebi, ofițerii, lipsesc armele și, mai ales, artileria, sunt puține mijloace de comunicații (în special, comunicații radio). Toate acestea, nu sunt asigurate armatei, de către guvernul român și Statul Major General; se pare că, în mod deliberat, se încearcă tragerea de timp, pentru a provoca nemulțumiri în rândul soldaților români și pentru a deteriora relațiile cu armata sovietică.”

La propunerea Comandamentului sovietic, de reorganizare urgentă a diviziilor incomplete, care acționau pe front, în 12 divizii pregătite pentru luptă și de a le oferi tot ceea ce este necesar pentru desfășurarea operațiunilor militare, șeful Statului Major General, generalul G. Mihail a răspuns că nu se poate cere o participare activă de la Armata Română, întrucât “nu este încă pregătită și capacitatea ei de luptă depinde de ajutorul Comandamentului sovietic.” În același timp, cererile de ajutor care se înaintau erau, clar, exagerate. Pe lângă armament, care lipsea Armatei Române, cu adevărat, se cereau chiar și livrări de lenjerie pentru soldați, deși Comandamentul român era în stare singur să rezolve, cu ușurință, această problemă. La 3 octombrie, generalul G. Mihail i-a declarat reprezentantului sovietic de pe lângă Statul Major General român că, după 15 octombrie, el va lăsa pe front 12 divizii, în acea stare în care se vor afla, iar restul trupelor le va retrage în spatele frontului. Ca rezultat al sabotajului, diviziile române erau, ca înainte, slab completate. Astfel, la 10 octombrie 1944, Armata 1 număra doar 30.151 de persoane. În dotare, Armata 1 avea 25 571 de puști, 198 mitraliere, 276 de aruncătoare de mine, 82 de tunuri, 87 de piese antitanc și 30 de arme antiaeriene.

Dimpotrivă, opinia publică românească înțelegea că libertatea și independența României depindeau de înfrângerea rapidă și completă a fascismului german. Majoritatea românilor susțineau participarea activă a României la război. Ziarul “România Liberă”, din 21 septembrie, a scris: “Armata Roșie ne ajută în lupta împotriva inamicului, care este, de multe ori, mai puternic decât noi. Fără Armata Roșie, nu am fi putut elibera Transilvania de sub jugul lui Horthy, nu ne-am fi putut păstra libertatea și independența.” Mulți tineri se ofereau voluntari pentru Divizia ”Tudor Vladimirescu” și alte unități ale Armatei Române.

Comandamentul sovietic, sprijinindu-se pe forțe sănătoase din țară și din Armata Română, a reușit să extindă și să îmbunătățească cooperarea militară. A fost posibil, în prealabil, să se elaboreze și să se coordoneze în detaliu acțiunile comune, în cadrul operațiunii Debrecen.

La 6 octombrie 1944, trupele celui de-al 2-lea Front Ucrainean (care includea Armatele 1 și a 4-a române) au trecut în ofensivă. A început operațiunea Debrecen. Principala lovitură o dădeau trupele centrului (Armata a 53-a, Armata a 6-a de tancuri și Grupul mecanizat și de cavalerie al generalului I. Pliev), din zona de nord-vest a Aradului spre Debrecen și Nyiregyhazu. Ca parte a acestei grupări, luptau două divizii din cadrul Armatei 1 române. O lovitură auxiliară se dădea pe flancuri: trupele aripii drepte (Armatele a 40-a, a 7-a de gardă, a 27-a și Armata a 4-a română) – în direcția Cluj, Satu Mare; trupele aripii stângi (Armata a 46-a și o parte din forțele Armatei 1 române) avansau în regiunile de sud-est ale Ungariei. Ofensiva trupelor Frontului erau susținute de Armata a 5-a de aviație, care includea Corpul aerian român. Forțele române participante la operațiune au fost utilizate compact, în principal, pe sectoare secundare ale frontului: Armata a 4-a română a operat în fâșia Armatei a 27-a sovietice, pe flancul ei drept, avansând și ocolind orașul Cluj, Armată 1 română se afla, inițial, în cel de-al doilea eșalon, de pe flancul stâng al Armatei a 53-a, apoi, a fost introdusă în breșa creată în urma ruperii frontului inamic de către trupele sovietice. Cinci divizii românești operau în afara Armatelor lor: una – pe sectorul frontului, ca parte a Corpului 35 de pușcași, două divizii (”Tudor Vladimirescu” și divizia a 3-a de vânători de munte) – în cadrul Corpului 33 de pușcași și două divizii – la joncțiunea Armatei a 6-a de tancuri și a grupului mecanizat și de cavalerie al generalului I. Pliev.

(După paginile cărții «В боях за свободу Румынии»/ «În luptele pentru libertatea României» de A.Antosiak, Moscova, 1974, alte surse din arhivele Ministerului rus al Apărării și din cele românești, precum și din presa rusă.)
                                                                                                                                                                                                                    (Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 244988