Franța a cerut SUA să nu-și impună armamentul lor țărilor NATO
03/12
Vladimir Putin: Extinderea NATO spre graniţele ruseşti, una dintre cele mai mari ameninţări pentru Rusia
03/12

NATO la Londra: dialogăm sau nu cu Rusia?

Corneliu Vlad/ Foto din arhiva personală

Corneliu VLAD

Bismarck – se zice – ar fi spus că “Rusia nu e nici atât de puternică, nici atât de slabă pe cât se crede”. O fi. Poate de aici și politicile prolixe ale unor capitale, și reacțiile derutante ale unor redutabile instituții interantionale . De pildă, NATO, cea mai puternică alianța politico-militară din istorie, acum, în preajma summitului său anual de la Londra, aflată intr-o ipostază probabil nostimă dacă n-ar fi gravă, dar oricum o situație de mare perplexitate, căci total absurdă și de neînțeles.

De ce? Pentru că, pe de o parte, Rusia e – cu ghilimelele de rigoare – blamată și înfierată, îndiguită și sancționată, blocată sau restricționată, exclusă sau măcar “izolată” (dacă s-ar putea așa ceva). Iar pe de altă parte, mai toate punctele de pe agenda publică sau confidențială a summitului trimit într-un fel sau altul, direct sau indirect, dar evident, tocmai la Rusia ori și la Rusia.

Să luăm pe rând câteva din situațiile în care NATO se apropie de Rusia ca de un ou fierbinte. “Europenii – observa analistul american George Friedman – nu sunt pregătiți să-și subordoneze Alianței opțiunea de război (cu Rusia – n.n.), iar americanii au un interes de a se confrunta cu rușii din Polonia și România (sic!), dar nu au nevoie de un plan de război al NATO pentru a face acest lucru”. Și atunci?

Atunci se produc fel și fel de variante și scenarii. Dr. Henrik B. L. Larsen, de la Center of Security Studies at the the ETH Zurich, enunță trei sfidari ale NATO înainte de summitul de la Londra: 1. contracararea “subversiunii” Rusiei, care nu are în vedere doar Polonia și țările baltice, dar chiar și SUA (trecuta campanie electorală prezidențială) și Marea Britanie (“atacul cu gaze”); 2. “transformarea statelor vecine care aspiră la NATO (state din Balcanii de Vest, Ucraina, Georgia), căci sunt state “cu tendințe semi-autoritare”; 3. gestionarea “instabilității sudice”, (estul Mediteranei, Orientul Mijlociu, în special Turcia, Siria). Concluzia comentatorului elvețian: “NATO se află într-un mediu preponderant iliberal pe care e incapabil să-l transforme”. Consacrata politică elvețiană de neutralitate îl reține pe politologul Larsen să afirme de-a dreptul că toate aceste “sfidări” nu pot fi abordate realist în absența unui dialog cu Rusia.

Și un alt șir de priorități, tot trei, formulate de președintele Franței, Macron: 1. “asigurarea păcii și stabilității în Europa” (care obligă la “dialog lucid, robust și exigent” cu Rusia); 2. gestionarea riscurilor NATO. Macron: “Inamicul nostru e astăzi Rusia? Este China? (…) Nu cred. Inamicul nostru comun e terorismul”. 3. Evaluarea drepturilor și datoriilor aliaților unii față de alții, care include și faimosul art. 5 din Carta Atlantică, dar la care liderul francez nu se referă, ci se limitează la opoziția față de politică Turciei, care achiziționează sisteme de arme din Rusia.

După cum se vede, Rusia e parte în toate aceste probleme sau poate participa la dezbaterea și soluționarea lor, inclusiv în ce privește și alte probleme acute ale momentului internațional – o nouă structurare a rețelelor de Tratate privitoare la limitarea și controlul armamentelor, terorismul, migrația, crizele regionale etc. Așa stând lucrurile, de ce nu se discută direct cu Moscova, după cum propune tot mai presant președintele Macron, cum o face pe domenii concrete Germania, cum își dorește și președintele Trump?

Și iată cum , vrând-nevrând, aliații occidentali par să rămână încețoșați sau inhibați în dialogul cu Rusia, vrăjiți parcă de canonica spusă a lui Churchill: “Rusia este un rebus învelit într-un mister în mijlocul unei enigme”. Mai lucid și mai lucrativ o spunea mult mai devreme, în urmă cu aproape un secol, Ionel Brătianu: „Vecinătatea cu Rusia – iată principiul de la care trebuie să pornească nu numai politică noastră spre Răsărit, dar toată politica noastră externă.Vecinătatea cu Rusia – nu sentimentele, nu afinitățile rasiale sau culturale, nu interesele economice comandă politica noastră externă”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 247061