MAE rus, despre asasinarea generalului iranian Qassem Soleimani
03/01
Germania, reacție la declarațiile Varșoviei despre Hitler și Stalin
04/01

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXXV): Revelațiile Revoluției Române

Vyacheslav Samoshkin

Timp, înainte!                                                                                                                                                                                                                                                                            Valentin Kataev

Seara zilei de 21 decembrie. Piața Universității

De fiecare dată când cordonul de miliție, situat pe strada Batiștei, deschidea focul (pe urmă am constatat că se trăgea în aer), tot publicul care se afla pe trotuar și pe gazon, în fața Teatrului Național, unde stăteam și eu – o lua la fugă și se retrăgea pe Bulevardul Republicii care era, se pare, singura ieşire din Piața Universității, lăsată liberă de forțele de ordine. Dimpotrivă, protestatarii care se aflau chiar în Piață, nemaivorbind de cei de la baricadă, rămâneau pe loc. Peste câteva minute, noi, ”spectatorii”-fugari, ne întorceam înapoi. Și așa, de câteva ori.

În orele de dinainte, am văzut și tab-urile trecând prin piață și mașini de pompieri, înarmate cu tunuri de apă, într-o încercare de a-i dispersa pe demonstranți. Am văzut și elicoptere, zburând la joasă înălțime. Dar, manifestanții nu cedau, tot scandau: ”Jos Ceaușescu!”, ”Vrem guvernul democratic!” ori cântau ”Deșteaptă-te, române!” – acest cântec vechi, dar și un simbol al valorilor perene ale acestui popor, în acele minute, în mod paradoxal, întredeschidea o fereastră spre viitor, o năzuință pentru o nouă viață…

În acea zi, 21 decembrie, n-am auzit nicio lozincă anticomunistă. Era și firesc în această etapă a Revoluției Române: într-o țară atât de socialistă, precum era România, disidenții anticomuniști puteau fi numărați pe degete, iar revolta și energia populară din decembrie erau concentrate exclusiv pe regimul dictatorial al lui Ceaușescu, având ca scop înlăturarea de la putere a acestui lider, văzut ca un obstacol principal în calea reformelor, în calea spre o viață mai bună.

Însă forțele nu erau egale; pe de o parte, 2000-3000 de manifestanți, cu mâinile goale, conduși și însuflețiți de cei mai curajoși, cei de la baricadă și, pe de altă parte, blindatele și forțele de ordine: trupele de miliție, de armată și de securitate care păreau a se pregăti de un asalt decisiv.

După ora 21:00, tensiunea creștea; se aștepta să se va tragă în oameni, iar pericolul repetării tragediei de la Timișoara plutea în aer. Protestatari scandau parcă din disperare: ”Fără violență!”…

Dar deodată – o minune! – mulțimea dinspre Bulevardul Republicii începe să se revolte și să scandeze: ”Vin muncitorii!”. Mă apropii ca să văd despre ce este vorba; în Piața Universității intra, în trombă, primul camion, o basculantă, plină de muncitori. Ovaționați de oameni, ei săreau jos din mașină și se alăturau celor de la baricadă. După care, vine încă o basculantă și, deja, întreagă Piața începe să scandeze cu toată tăria – ca să audă și cei de dincolo de baricadă: ”Vin muncitorii! Vin muncitorii!” Pentru cei adunați, această strigare era ca o gură de oxigen, ca o ușurare, precum ceva salvator.

Dar, de fapt, în acel moment, se năștea încă o revelație a Revoluției Române, poate, cea mai importantă – care arăta care este cheia pentru rezolvarea problemei – răsturnarea lui Ceaușescu: muncitorii!

Într-adevăr, în perioada de dinainte, muncitorii fuseseră singura forță care îndrăznea, câteodată, să-i arunce mănușa lui Ceaușescu: minerii de la Lupeni, din 1977, muncitorii de la Brașov, din noiembrie 1987. Da, muncitorii – tocmai cei mai promovați (în calitate de ”clasa conducătoare”) și cei mai adulați de însuși Ceaușescu și, prin urmare, cei care, dacă vin bine organizați, erau în stare să zguduie regimul Ceaușescu, să neutralizeze și chiar să paralizeze întregul aparat represiv. Ceea ce s-a și întâmplat a două zi, la 22 decembrie și l-a forțat pe Ceaușescu șă fugă, cu elicopterul…

Dar atunci, în seara de ajun, Revoluția pornită de la Timișoara, ca și cum le arăta oamenilor, adunați în piață, cu degetul, sugerându-le: muncitorimea – iată, o armă fermecată cu care veți rupe lanțul, cu care îl veți învinge pe Ceaușescu (”Prin acest semn vei învinge”, dacă e cazul să ne aducem aminte de visul lui Constantin cel Mare). Și, se părea că lozinca ”Vin muncitorii!” ar fi fost auzită, în acele clipe, de tot Bucureștiul. Asemenea minuni se întâmplă, tocmai într-o revoluție…

Cu câteva ore înainte, undeva în jurul orei patru, aici, pe trotuarul de lângă hotelul ”Intercontinental”, stând printre oamenii care se tot adunau în piață, am făcut cunoștință cu un om interesant. ”Pe dumneavoastră, v-a trimis Dumnezeu însuși!” a exclamat el. Era dramaturgul Cornel Chitic. A spus că are un text, pe care ar vrea să-l transmită la redacția publicației ”Literaturnaia Gazeta” din Moscova. Și mi-a cerut ajutorul. Am fost de acord: m-am gândit la cursa de poimâine a ”Aeroflotului”, cu care aș putea trimite textul. Problema era că noua mea cunoștință nu avea textul asupra sa și mi-a cerut să mergem, împreună, la el acasă – stătea nu departe, în zona străzii Udriște. Nu prea vroiam să părăsesc Piața Universității, unde se petreceau asemenea evenimente extraordinare, dar noua mea cunoștință a insistat și, atunci,  noi am plecat. Undeva, în zona Unirii, am fost opriți de o patrulă de miliție, dar, spre norocul meu, nu s-a cerut decât actele lui Cornel, riveranul, care a spus că sunt cu el.

Stătea la o vilă. Soția lui cu copilul erau plecați la munte. Gazda a scos manuscrisul și a spus că e doar o ciornă și trebuie să-l transcrie. Era un rechizitoriu adresat lui Nicolae Ceaușescu și soției acestuia scris de Cornel, înainte, dar, pe care el vroia să-l refacă, în sensul unui rechizitoriu aprobat de manifestanții adunați în Piața Universității. Capetele de acuzare erau: represiunile de la Brașov din 1987, represiunile de la Timișoara, foametea, frigul și întunericul din ultimii ani și, în general, îndobitocirea la care regimul Ceaușescu și cultul personalității lui au condamnat poporul român; o serie de capetele de acuzare erau adresate, personal, ”savantei de renume mondial”. Textul a fost scris cu înflăcărare, chiar și cu înverșunare și avea sugestii de condamnare dintre cele mai radicale… Doar că, era destul de lung și, în răstimpul în care îl rescria, eu, în gând, îl certam pe Cornel, pentru faptul că mă reține aici, în momentul în care în Piața Universității, poate, se întâmpla ceva deosebit de important!

Ca să nu fiu prins cu un text, atât de periculos, asupra mea, l-am pliat foile de două ori și le-am băgat în pantoful drept, sub talpă. La întoarcerea spre Piața Universității, iar am fost controlați de o patrulă de miliție și iar legitimația de riveran a lui Cornel ne-a scăpat de posibile neplăceri.

Spre miezul nopții, tensiunea creștea. Nu am fost acasă, de dimineață. Trebuia să dau fuga acolo să-i spun soției că sunt OK, dar și las acolo documentul care îmi ardea, deja, talpa. În piață am întâlnit și doi ruși, de la ambasadă; am părăsit piața împreună și ne-am înțeles să ne întoarcem aici cât mai curând. Ei mi-au promis că mă iau și pe mine, în mașina lor, la întoarcere – sediul Biroul ”Novosti”, din Aleea Alexandru, fiind aproape vecin cu Ambasada.

Însă, ei nu au mai apucat să vină după mine; imediat ce am ajuns acasă, în centru a izbucnit o canonadă cumplită: din foișorul vilei noastre, unde am urcat, am văzut, dinspre direcția Pieții Universității, o mulțime de trasoare și flash-uri  de lumină care au incendiat cerul. În acele momente, m-a sunat, din Paris, un ziarist american – era Rone Tempest de la ”Los-Angeles Times”, ziarist cu care m-am cunoscut la al XIV-lea Congres al PCR. Avea o biografie interesantă: înainte, a lucrat corespondent în India, știa franceză și hindi, iar în anii ’60, împreună cu soția sa, au luptat împotriva războiului SUA din Vietnam. Iar, ulterior, în 2003, chiar a obținut Premiul Pulitzer… I-am povestit lui, pe scurt, ”ce se întâmplă” la București. Cred că mă invidia, în acele clipe, ca jurnalist, că mă aflu în capitala României, în miezul evenimentelor, la fața locului – cu atât mai mult, cu cât el mai fusese într-o vizită de documentare la București, chiar în urmă cu două săptămâni…

Și, în ceea ce privește textul ”clandestin” al lui Cornel Chitic, începând cu a doua zi, 22 decembrie, evenimentele au luat-o înainte atât de furtunos, încât textul și mesajul lui și-au pierdut din actualitate. Totuși, am inclus acest episod și conținutul mesajului în reportajul meu trimis la ”Literaturnaia Gazeta” și publicat la 27 decembrie (săptămânalul apărea în ziua de miercuri). Al doilea material despre Revoluția Română apărut în același număr a fost semnat, în afară de mine, și de către doi colegi de-ai mei veniți din Belgrad…

                                                                                                                                                                                                              (Va urma)

Citiți celelalte părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:

Timp, înapoi!

TIMP, ÎNAPOI! (II)

TIMP, ÎNAPOI! (III)

Timp, înapoi (IV): Deodorant și Lenin

Timp, înapoi (V): Omar Khayyam în loc de ostașul sovietic

Timp, înapoi (VI): Condiții mai omenești decât în GULAG

Timp, înapoi (VII): O veste groaznică venită din Chile

Timp, înapoi! (VIII): Suflet de jucător

Timp, înapoi! (IX): O poveste tristă

Timp, înapoi! (X): Un sentiment de gratitudine

Timp, înapoi! (XI): Inițiere într-o Românie profundă

Timp, înapoi! (XII): Despre ce a spus tunica militară

Timp, înapoi! (XIII): Cu rucsac, alături de Andrei Rubliov

Timp, înapoi! (XIV): O medalie cu bucluc

Timp, înapoi! (XV): «Subiecte de contact»

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XVI): La Marin Preda, în vara fierbinte 1975

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XVII): Să fii dârz!

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XVIII): ”Caii poștali ai progresului”

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XIX): Lumina vine dinspre Moldova

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XX): O încercare de schimbare

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXI): Deschizând un capitol nou

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXII): Bucureștiul mă ia în brațe

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXIII): Debut

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXIV): În Deltă, în refugiu

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXV): Brejnev întră în horă

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXVI): Primele semne de dezamăgire

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXVII): Invitație la istorie. În loc de Poveste de Crăciun

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXVIII): Între laminor și Cehov

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXIX): La Breaza, cu vedere spre Bucegi

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXX): Pe traseele dunărene

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXI): Departe de București

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXII): O șansă pierdută?

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXIII): Arta traducerii

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXIV): Mădălina și covorul

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXV): Cum a supraviețuit romanța rusească țigănească

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXVI): Chilieni, ajutați de români

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXVII): Ultimul bolșevic

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXVIII): Logica bolșevică

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXIX): În vizită la ”patriarh”

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXX): Naufragiații

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXXI): Vise neîmplinite

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXXII): Linie albă

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXXIII): În soarta mea de ziarist

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXXIV): Revelațiile Revoluției Române

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 244994