Austria: Sancțiunile împotriva Nord Stream-2, inacceptabile
14/01
Kudrin a calculat cât se fură din bugetul Rusiei
15/01

Corneliu Vlad: Dileme și căutări în lumea de după războiul rece

Corneliu Vlad/ Foto din arhiva personală

Corneliu VLAD

Eșichierul global are, de câtva timp, o înfățișare precară, labilă și pentru mulți de-a dreptul consternantă. Echilibrul mondial de forțe (atât cât există el) este greu de definit. A dispărut binomul clar antagonist Vest-Est din perioada postbelică și niciunul dintre cei doi poli nu mai este cel din timpul războiului rece. Occidentul este tot mai fracturat și centrifug. Fostul Est a pierdut Europa Centrală și de Est, dar se coagulează, în jurul Rusiei, în regrupări (mai degrabă conjuncturale) îndeosebi cu puteri regionale din Orientul Mijlociu (Turcia, Iranul). Statele Unite, în continuare hegemon global, au o politică derutantă, care pendulează între inacțiune sau neimplicare și reacții imprevizibile. Rusia se activizează ca actant, moderator sau mediator în mai toate zonele și crizele majore. Europa e palidă sau inexistentă în gestionarea marilor probleme și doar Franța și Germania se implică în spații extraeuropene. “Nouă Europa”, deși cooptata in NATO, continuă să-și asigure un statut clar de securitate între Occident și Rusia. Iar China, mereu atentă și în așteptare, își urmează tenace propriile proiecte globale. Trăim în același timp într-o lume unipolară, cu o America preeminentă, dar și o lume multipolară, cu centri de putere de anvergură mondială și regională.

Sinergia crizelor pare să nu mai țină neapărat de Statele Unite, care au adoptat, sub președintele Trump, o conduită greu de înțeles, căci joacă un fel de v-ați-ascunselea cu China, Iranul, Coreea de Nord. E tot mai greu de spus cine cu cine e într-adevăr aliat sau adversar în confruntări și crize.

În timp ce Washingtonul se retranseaza într-o splendidă izolare și unilateralism și chiar pare a se retrage din unele zone fierbinți (Afganistan, Irak), dar punctează brusc prin acțiuni de impact (retragerea din tratate sau organizații internaționale, atacul cu dronă anti-iranian), alte mari puteri se angajează – și cu succes – în administrarea crizelor prin coaliții ad-hoc: grupul Astana (Rusia, Turcia, Iran) pentru Siria, formatul Normandia (Rusia, Ucraina, Franța, Germania) pentru Ucraina, binomul Rusia-Germania pentru Nord Stream 2, formatul Acordului nuclear pentru Iran (statele E3+3 : Marea Britanie, Franța, Germania, SUA, Rusia, China), iar mai nou formatul Rusia-Turcia, motorul franco-german și alte mari puteri și state (arabe) pentru Libia. Fără inițiative, cel puțin directe, în toate aceste dosare, Statele Unite acționează (sau nu) unilateral ori monitorizează “din spate” (from behind).

După cum se vede, Rusia este prezentă în toate aceste formate. Moscova excelează printr-o prezența activă și cu inițiative în toate aceste demersuri politico-diplomatice. Politica externă a Rusiei este, în acest moment, de mare turație. Observatorii occidentali remarcă faptul că Moscova a devenit principalul protagonist al eforturilor de soluționare a crizelor din Orientul Mijlociu, factorul decisiv în rezolvarea situației din Siria și câștigătorul cert din recenta confruntare americano-iraniană.

“Cum a reușit Rusia să decidă destinele Siriei și ale Orientului Mijlociu, în fața SUA și a Europei?” – se întreba perplex, încă în octombrie 2019, publicația “The Huffington Post”. Și insista : “Cum se explică faptul că, în șapte ani, Rusia a reușit să domine jocul în Orientul Mijlociu, când Europa și Statele Unite, cu mijloacele lor economice și militare remarcabile, s-au arătat incapabile?” – adâncea rana publicația americană, care dădea și un răspuns: “Mesajul este clar: a treia Roma revine; în fața terorismului islamic și a declinului moral al Europei, Rusia este garantul civilizației, ultima redută împotriva haosului și barbariei”. Și autorul articolului din “The Huffington Post”, care se recomanda “Phenix, romancier, specialist în războiul din Siria și în statul islamic, în lumea militară și a informațiilor”, detalia: “Moscova nu are un obiectiv strategic în regiune, are mai multe obiective. Mai întâi, afirmarea și proiecția puterii ruse după umilința istorică pe care a reprezentat-o prăbușirea URSS. (…) Putin a trăit sfârșitul unei lumi, a obținut puterea, după care și-a fixat ca misiune refacerea țării ca putere mondială. Dar pentru aceasta, Rusia trebuie să se opună hegemoniei americane. (…) Și care este cel mai bun teren pentru a-i ține ocupați pe americani dacă nu Orientul Mijlociu, acolo unde ei s-au implantat de douăzeci de ani? “ Alte obiective strategice ar fi, după autorul anonim, accesul la mările sudice și cursul ridicat al prețului petrolului. În sfârșit, “Rusia este partenerul tuturor (Iran, Siria, Irak, Israel, Arabia Saudită) și aliatul nimănui”.

În câțiva ani, observă și Julien Nocetto, cercetător la institutul francez IFRI, “președintele Rusiei a extins și întărit influența țării sale în regiune. “Dacă Rusia “n-a înlocuit SUA ca garant major al securității“, ea “propune un fel de alternativă care se vrea credibilă și fiabilă. Este exact efectul căutat de Rusia și această alternativă le vorbește unor țări din regiune”.

Pentru analiștii occidentali, Rusia nu este numai un protagonist “de neocolit”, ci și principalul mediator. Același politolog francez apreciază că diplomația rusă practică “o lectură destul de rece a jocurilor din Orientul Mijlociu”. Ceea ce “i-a permis să evite unele incoerențe care au fost poate trăsătura dominantă a politicilor occidentale, fie ele americane sau europene”. Și încheie cu o supoziție: ar fi “posibil” ca președintele Putin să propună o mediere între SUA și Iran. Viitorul apropiat așteaptă confirmarea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 244988