Ce părere au rușii despre inteligența artificială
28/01
Kremlinul consideră ofensatoare declarația lui Zelenski despre vina URSS în al Doilea Război Mondial
29/01

Corneliu Vlad: Rusia, nou arbitru al eșichierului medio-oriental

Corneliu Vlad/ Foto din arhiva personală

Corneliu VLAD

2020 este marcat solemn în Rusia prin celebrarea a 75 de ani de la înfrângerea nazismului în cel de-al doilea război mondial și de împlinirea, în aceste zile, a trei sferturi de veac de la eliberarea de către Armata Roșie a lagărului nazist de exterminare de la Auschwitz, eveniment care a fost onorat în Israel prin participarea a 40 de șefi de stat și de alți înalți demnitari de pretutindeni. Presa israeliană și presa internațională au ținut să remarce faptul că, așa cum scria “The Times of Israel”, “liderul internațional care a avut, fără îndoială, prezența cea mai dominantă a fost președintele rus Vladimir Putin”. La Moscova, apreciază Andrew Korybko, expert la Institutul de Studii Strategice de la Universitatea Prieteniei Popoarelor, vizita liderului de la Kremlin în Israel va deveni “o parte importantă a moștenirii sale prin simbolismul deosebit de emoționant exprimat în acest moment solemn”.

Programul vizitei președintelui Rusiei a inclus convorbiri cu liderii de vârf ai țării – președintele Reuven Rivlin și prmul ministru Benjamin Netanyahu, precum și participarea la ceremonia inaugurării monumentului închinat locuitorilor și apărătorilor Leningradului asediat și la Forumul consacrat luptei împotriva antisemitismului. Președintele Putin a subliniat semnificația momentelor istorice încărcate de tragism și eroism, a condamnat energic manifestările de anti-semitism. “Deplângem toate victimele nazismului, inclusiv cele șase milioane de evrei torturați în ghettouri și lagărele morții, uciși cu cruzime. 40 la sută dintre ei erau cetățeni ai Uniunii Sovietice, fapt pentru care Holocaustul a fost întotdeauna pentru noi o rana adâncă, o tragedie de care ne vom aminti întotdeauna”. Președintele Putin a accentuat: “Antisemitismul se oprește la Auschwitz”. Dar pentru aceasta, “trebuie să fim foarte atenți pentru a nu se produce fapte asemănătoare în viitor și pentru a contracara orice manifestare de xenofobie și anti-semitism”. Premierul israelian Netanyahu a elogiat “sacrificiul și contribuția fostei URSS, care a eradicat monstrul hitlerist și a salvat lumea de o cumplită tragedie”, iar ministrul de Externe Israel Katz a mulțumit Armatei Roșii pentru eliberarea lagărului de la Auschwitz și pentru “rolul cheie în victoria asupra Germaniei naziste”.

Vizita de o zi a președintelui Putin în Israel s-a produs în contextul unei activități politico-diplomatice febrile în Orientul Mijlociu. Ea a fost precedată cu puțin timp de deplasările președintelui rus la Damasc și Ankara, de convorbirile sale telefonice cu o serie de lideri din Europa din zona de conflict, de vizita cancelarului Merkel la Moscova și de lansarea formatului de negocieri pentru situația din Libia și va fi urmată de prezentarea planului de pace în Orientul Mijlociu de către președintele Donald Trump, eveniment la care va participa, la Washington, și premierul Netanyahu.

Context în care – subliniază presa internațională – consultările președintelui Putin cu statele direct implicate în criză consolidează statutul său preeminent în eforturile de reglementare negociată a situației din zonă. “Moscova întreține excelente relații cu ansamblul statelor din regiune. Rusia a devenit în mai puțin de zece ani interlocutorul privilegiat al tuturor actorilor din acest spațiu mai mult decât complicat”, apreciază analistul francez Frederic Pichon în publicația “Conflits”. Iar fostul diplomat sovietic/rus Vladmir Fedorovski confirmă: “În câțiva ani, Rusia a ajuns să se impună militar, dar și politic, ca un nou arbitru al eșichierului medio-oriental”.

3 Comments

  1. ostafi spune:

    Israel
    „Cetăţenii Rusiei şi Israelului sunt uniţi prin legături de familie, de rudenie şi prietenie. Este o adevărată reţea, o familie comună şi o spun fără exagerare. Israelul are aproape două milioane de cetăţeni vorbitori de limba rusă. Considerăm Israelul drept un stat rusofon”, a afirmat şeful statului rus.
    Aici, ca vrem sa recunoastem sau nu, statele mici (indiferent cat de puternici pot fi unii dintre indivizii ce fac parte etnic din acea natie) au intotdeauna o „orientare”, o „bunavointa” si o dorinta de „relationare” cu statele mari, care le asigura independenta, unele „pretentii”, dar in primul rand, propasirea nationala. Este un mod de „relationare” transmis „ancestral – politic”.
    „Dosarele” lui Bibi, „Thyssenkrupp”, „instrumentarea politica”, „anchetarea anchetatorilor”, „prabusirea reperelor”, nevoia de „imbunatatire prin curatare” a Justitiei, sunt doar „noi” repere clarificatoare care incearca sa inteleaga daca statul Israel este „contra” lui Bibi, sau invers. Pana in 2 martie, „focul este dat tare”.
    Vizita unui om de stat de talia lui Vladimir Vladimirovici in acest „hub” internationalist, nu poate fi decat inca una, „dintr-o mie si`una” de incercari de a aduce lumea intr-un stadiu mai putin conflictual, mai lipsit de agresivitate, mai realist, mai tolerant si mai activ in sustinerea drepturilor si intereselor nationale. Asa cum am inteles-o eu, politica lui personala este indreptata prioritar spre umanul individual, fara a neglija latura lui colectiva, si inclinata spre politica rabdator – constructiva a „pasilor mici”, fara a-si uita insa „pozitia (locul), obligatiile si aspiratiile nationale”, in contextul „complicat” al pierderii hegemoniei „unora” si al afirmarii inteligentei si fortei „altora”.
    Continuand, Israelul, in prezenta a aproximativ 40 de lideri mondiali, a oficiat „momentul”, considerand-ul ca fiind „cel mai mare eveniment politic” de la fundarea statului.
    Pe langa formalismul triumfalist, acceptabil in astfel de „momente”, care „reusesc”, cel putin pentru presa, atat „deliciu” cat si „creatie”, discutiile programate intre domnii Putin si Netanyahu, referitoare la „acceptabilitatea” implicarii iraniene in Siria, nu puteau strica solemnitatea „activa” a momentului, fiind putin decalate. Pentru „buna intelegere”, Bibi aflandu-se in campanie electorala pentru „recastigarea” partidului Likud in apropiatele alegeri, iar Vladimir Vladimirovici aflandu-se intr-un stadiu definitoriu de consolidare a pozitiei Rusiei in Orientul Mijlociu si „vizand”, daca nu „sprijinul”, cel putin „tacerea temporara sau atitudinea non-combat” a „Orientului Apropiat” in „problema iraniana”, o tanara israeliana, care a „gresit”, a fost introdusa pe „lista scurta”, in care presedintele Rusiei isi poate exercita atributul constitutional al „gratierii”. Nota bene pentru ambii lideri, fara a cunoaste eu, ce si cum. Importanta este acceptarea negocierii si a concesiilor, fara ele, politicul, ca arta a „compromisului”, s-ar dovedi o forma goala de continut. Sa ne ferim.
    Polonia
    Antisemitismul a fost o „prezenta” a perioadelor antebelice si interbelice, si nu numai, in randul tarilor ce au format in postbelic, „blocul rasaritean”. Coabitarea cu ideile fasciste si ulterior, naziste (ca „solutie finala”), era perceputa atunci, atat ca un „mod” de viata, cat si ca un mod de exprimare a superioritatii de rasa, adica „elitismul”.
    La Yad Vashem, presedintele Poloniei, Andrzej Duda nu si-a facut simtita „prezenta”, si numai pentru faptul ca in acel „amfiteatru”, se afla alaturi de Vladimir Putin, dar nu figura pe lista vorbitorilor. Cum se poate, reiesea din „spunerile” presedintele Duda, ca Memorialul Yad Vashem sa transmita ca „dintre cele 1,5 milioane de victime ale lagărului morții de la Auschwitz-Birkenau, aproximativ 1,1 milioane erau evrei care au fost uciși doar pentru că erau evrei, indiferent de țara de origine”, cand domnul Duda considera ca Polonia este tara din care proveneau cele mai multe victime? Dupa „Legea Holocaustului” din 2018, o lege „national – protectionista” care prevede si pedepse, nu cred ca discursul presedintelui Duda ar fi fost ceea ce dorea sa auda evreul din Israel si din intreaga lume, in acel moment de „triumf”, pus atat istoric dar si simbolistic aproape de crearea statului Israel.
    Partidul polonez „Lege si Justitie” (national-crestin-democratic si de dreapta in Polonia), PIS, care-l mai are astazi, ca si principal promotor, pe Jaroslaw Kaczynski, (fratele geaman al lui Lech, mort in accidentul aviatic din apropierea aeroportului din Smolensk), continua politica „oarecum” antiruseasca, considerand Rusia, atat ideologic, istoric cat si politic, „o radacina a raului”. Nu stiu ce „radacini ale binelui” a gasit domnul Jaroslaw Kaczynski in „razgandirea” ce i-a schimbat modul de gandire european (specific fratelui geaman), aducandu-l „mai aproape” de interesele stricte ale celui transatlantic.
    Deveselu a adus astazi Romania intr-o dilema filozofico – militara, mai „spinoasa” decat „intoarcerea armelor” impotriva Germaniei naziste.
    Inchei pentru aceasta seara, nu inainte de a oferi o minima explicatie asupra ideilor cuprinse, asupra continutului, dar si asupra „formei” de exprimare:
    Sensul general al comentariului – Este o opinie.
    Pseudoerata – Ghilimelele au in primul rand utilitate ca „marcheri”, ca punctare a ideilor si a sensurilor acelui „ceva”. Pot fi, de asemenea, citate. Abia la sfarsit, acestea au fost utilizate ca sensuri discutabile, ipotetice, indoielnice, paralele cu realitatea sau chiar peiorative. Trebuie intelese ca actiuni ale „unei” anonime gandiri, asezate pe un raster global.
    Continui maine.

  2. ostafi spune:

    Iran
    „A umili o putere regională înrădăcinată în istorie, este o gravă subevaluare și o judecată pripită. Felul în care occidentul, nu înțelege civilizația persană și cum o continuitate statală de patru mii de ani a (incercat sa „puna in paranteze” n.p.) spiritul imperial persan, a produs deja prea multe neajunsuri.” – La Repubblica, prin bunavointa Radio Europa Libera Romania (scuze pentru traducerea automata).
    SUA, nu redau aici nimic, au provocat Iranul. Aveau nevoie de un „political arrangement”, dar ei au uitat demult cum este sa „socializezi” politic cu ”cineva”. Holywood-ul, folosit la inceput ca mod de exprimare „plastica” si de „implementare” a ideilor politice expansioniste, a devenit treptat, aproape unica „sursa” care alimenteaza gandirea filozofica, economica sau politica a SUA. Asa ca nu poate fi luata in considerare ca fiind ceva serios. La „divertisment” sau „comedie” insa, „jos palaria”.
    Riposta Iranului, ultima inceputa dupa constatarea asasinarii cu drona a generalului Quassem Soleimani, demnitar iranian de cel mai inalt rang, poate fi „exprimata” prin riposte multiple sau poate fi, de asemenea, o „mana intinsa”, indreptata spre un dialog, cu SUA. Nu cred insa ca acest lucru mai este posibil. Este ca si cand „prezentul” (care a uitat aproape tot ce-l mai lega de valori) ar vrea sa depaseasca „istoria” (care reprezinta valorile perene ale acestei lumi).
    Lasand la o parte si definitiv SUA, religia islamica siita a Iranului, prezenta de asemenea in Irack, Siria sau Yemen, poate reprezenta o forma de agregare a unei „dominante” strategice care sa fie contrapusa „dimensiunii” elocvente” a islamismului sunit?
    Aici intervine „arbitrul”. Acesta trebuie sa cunoasca in amanunt toate realitatile umane, toate emotiile negative si sentimentele „beligerantilor”: tristetea, mania, frica, ostilitatea, disperarea, frustrarea sau ura. Acesta trebuie sa cunoasca (de asemenea) in amanunt si relatiile umane, toate emotiile pozitive si sentimentele „nonbeligerantilor”: surpriza, compasiunea, fericirea, umorul, bucuria, iubirea, recunostinta sau speranta.
    Rolul „arbitrului” se aseamana cu cel al lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu trebuie sa reprezinte nici o tara.
    Autoritatea Nationala Palestiniana
    A contesta politica dusa de statul Israel, nu inseamna „antisemitism”. Antisemitismul a disparut demult, odata cu Holocaustul. A „aduce” discutia politica (in continuare, si astazi), dincolo de septuagenara solemnitate, in aceasi „realitate” a Holocaustului , ca „justificare pentru orice”, mi se pare cel putin deplasat. Daca nu, exagerat. Si cred ca in acest sens, evreii si statul Israel, trebuie sa iasa din aceast „miraj”, din aceasta „fata morgana”, care nu exprima „realitatea” lor ori ceva „durabil” pentru viitorul acestei natii. Oameni politici, atunci cand puteti, mai „scuturati-i” putin, macar cat sa nu devina si ei, o „elita”, ca ce urmeaza, deja stim.
    In lumea asta „mica”, nu prea inteleg de ce unii o mai considera si astazi „mare”. Dupa caderea „zidului Berlinului” a urmat „dreptatea”, bucuria sincera, lacrimile si mai ales „democratia”, ca „umbra” a victoriei postliberale si mai ales ca exprimare „fantomatica” a „eliberarii de comunism”. Iarta-ma Doamne, ca sunt nevrednic si nu iti inteleg „lucrarea”.
    Ce inseamna „zidul”, daca „acceptam” (iata) sa nu privim „zidul plangerii”, in afara religiei? Inseamna doar „zid”, doar „separare a lumilor”, insemna „arbitrar”, insemna „inegal” si inseamna „antidemocratic”, precum „zidul chinezesc”, zidul (limesul) lui Hadrian”, „zidul” lui John Lennon, toate alaturate „zidului Berlinului”.
    In Israel, tinerii barbati fac armata trei ani si femeile, doi ani. Au dreptul de a avea o armata limitata doar de „limitarile” legate de nivelul populatiei. Ca armament, au aproape tot ce are si SUA. Au 80 de rachete nucleare (invechite, intradevar, la fel ca si ale SUA), dar totusi, inca „performante” pentru atingerea „telului” legat de „raul absolut”.
    Palestinienii nu au dreptul de a avea armata. Chiar daca au o istorie milenara, cu mult inainte de Rezolutia 181 a ONU din noiembrie 1947, care „stabilea” impartirea statului Palestina, in doua parti independente, adica un stat arab si un stat evreiesc. Ce-i aia stat evreiesc? Evreii au fost si vor fi arabi, ca si populatie. Credinta nu separa evreii, musulmanii sau crestinii, decat dupa originea lor „avraamica”, nu dupa „refulari” justificate sau „ambitii” lipsite de „valoare” si mai ales de „onoare”.
    Dupa mai bine de un deceniu de la „daramarea” fizica, morala si spirituala a „zidului Berlinului” statul Israel, el, a creat un nou „zid”, fizic, moral si spiritual, intre el si Palestina „mama”, care si-a „frant trupul”, pentru a-i face loc si acestui „copil fantastic”. Astazi, in „democratie”, mai exista cel putin inca „un zid” si nu numai el. Raptul, intoleranta, agresivitatea, crima nepedepsita, politicile „corecte”, politica „mai tributara” decat in vremea otomanilor, umanitatea mai „frusta” decat in perioada asa zis „comunista”, toate sunt realitati ale „sumbrulu zid” ce ne insoteste.
    Gesturi precum cel al lui Vladimir Vladimirovici in fata garzii palestiniene (cand a ridicat de pe jos cascheta unui membru al garzii, asezandui-o in cel mai firesc si mai „prezidential” mod, pe cap, si afirmandu-si „relationarea” printr-un „semn” prietenesc), sunt unice ca sens, mai ales prin semnificatia lor, plina de intelegere si chiar de „autosacrificiu” pentru ceva „sperat”. Dar pe care nici macar tu, Vladimir Vladimirovici, cu toata modestia ta (nespecifica „animalelor politice”), cu toate alegatiile tale filozofice care incumba nevoia de simplitate si de respect fata de „om”, nu ai reusit sa le „imblanzesti”.
    Mahmud Abbas este un prizonier. Nu al statelor arabe, ci al „copilului fantastic” si al „parintilor” lui. Ipocrizia „geostrategica” a celorlalte state arabe sunite, este insa cu atat mai condamnabila, cu cat nu le foloseste „la nimic”. „Gasca” si-a respectat intotdeuna „liderul”.
    Suntem doar niste biete animale gregare.
    Continui maine.

  3. ostafi spune:

    Siria
    Ambitia familiei Al Assad de a ramane la putere, este justificata in primul rand de dorinta ca Siria sa nu ajunga si ea precum Irakul, Egiptul, Libia sau Yemenul, prin razboi, sau alte tari arabe, prin slabiciune versus impunere.
    Declaratiile „zeificate” la acele vremuri ale secretarului de stat al SUA, John Kerry, ale ministrului francez de externe, Laurent Fabius sau cele ale ministrului de externe britanic, William Hague, cum ca „al Assad nu poate juca nici un rol in procesul de tranzitie in Siria”, ar trebui sa-i „stearga” pe acesti indivizi din cartile de istorie si sa li se ceara returnarea salariilor. Ei, mai exagerez si eu, uneori chiar din frustrarea umanista innascuta. Nu am nimic cu ei. Sa fie sanatosi si sa-i ajute Dumnezeu. Dar totusi, „mare lucru” nu au facut. Doar au incercat sa „accelereze” o „prabusire”, care le-ar fi folosit atat politic cat si diplomatic, in „fata” sau in „dosul” „partenerului strategic”.
    Vestul este astazi e o „rana vie”, crucile „apar” in drum, oamenii poarta „masti” si parca orice „ordine” se apropie cu pasi „vioi” de propria-i „judecata”. Cu cat „evoluam” mai mult in aceasta democratie post`liberala si post`moderna, parca astazi, simtim mai mult sau cu adevarat ca Mantuitorul s-a intors (in sfarsit), ne „incearca”, ne ofera „dulciuri’, ne ofera „puteri”, ne „umileste”, ne „aduce aminte”, ne „dovedeste” ca tot ce am „creat singuri”, in absenta Lui, poate insemna „un bine mic pentru elita” dar „un rau imens pentru majoritate”. Apoi „punctual”, ne pedepseste. Nu exista nici o „aplicatie”. Raul pe care-l creem zilnic, prin „punerea in practica” a unor „dosare mai portocalii decat abanosul” si mai ales pervertirea sufletului copiilor nostri, sunt crime si „judecata” este „printre noi”.
    Poate vreuna din „cozile despicate” care au aprobat „reintemeierea” terorismului in forma lui ultima, sa raspunda, de ce a trebuit sa moara in Siria 360.000 de oameni, din care multi, tineri sau copii, posibile „vise” prabusite in „mazga” acestui imperialism senil, care nu mai moare si el odata pentru totdeauna?
    Dar „vii”, „crucile inca vii, respirand tot mai greu”, care traiesc prin subsoluri, care nu au nici mijloace de subzistenta si nici modalitati de a le „crea”, intr-o economie distrusa atat la „figurat” cat si la „propriu”?
    Dar cei 13 milioane de refugiati, barbati, femei si copii, care au imbracat „camasa mortii”, ca unica „optiune”?
    „Orice cerere adresată unei instanțe și care a rămas în nelucrare timp de 10 ani se perimă de drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părții.” – Perimarea instantei – Codul de Procedura Civila.
    ONU este o institutie perimata iar „motivele imputabile partii” sunt multiple. ONU este precum o broasca testoasa, intoarsa „voit” cu „burta in sus”. De cand era doar o „broscuta zvapaiata si visatoare”, ea a fost asezata de „creatorii” ei intr-o „pozitie clasica” in care putea doar „s-o incaseze” iar „rezolutiile” ei ulterioare au fost o droaie de „oua moi” din care au eclozat „broscute, fara carapace”, botezate in chipuri dracesti si care, neavand o „structura” care sa le asigure „verticalitatea”, au „sucombat” sub presiunea „eternului veleitar” si in „propriul impropriu” ce le guverna. Inca de la „nasterea” ei din 1945, ONU este doar un scriitor de „librete” pentru „operetele” puse „in scena” de SUA. Si iata unde am ajuns. Astazi avem nevoie de o institutie pan-globala care sa tina cont (cu adevarat) de interesele tuturor popoarelor. Si sa nu mai aiba sediul in SUA. Si nici in China. Oriunde exista „putere”, exista si malformare.

    Rusia
    „In noi e loc numai de iarna
    Vom îngheta sub ultim ger
    Orbecaind pe copci de gheata
    Ca un stingher spre alt stingher.” – Adrian Paunescu – Antiprimavara.
    Sa vorbeasca „de rau” sau sa critice Rusia lui Vladimir Vladimirovici Putin, s-au „inghesuit” cam prea multi. Nu mai e loc, „ringul” a devenit prea „ingust” pentru acest „tsunami” de „seninatate” si „transpiratie”. „Lupta” este un fel de „frecare” intre „grasi”, cu fese de rinocer si sfarcuri proeminente, umflate, punctate, paroase, toate pregatite pentru „alaptare”. Dar nu au „bebelusul” si deja presa neafiliata si revistele militare, induc acestui „matriarhat LGBT-ist” (cu platfus si picioarele in X), spectrul infidelitatii si stigmatul „precuviei genetice liberale”.
    Lumea asta, buna sau rea, a fost creata in integralitatea ei de oameni puternici (sa zicem „indiferent de sex”, cu toate ca e greu, da`vorba sa fie).
    Mihail Gorbaciov a fost primul presedinte sovietic, oarecum „dezorientat” de „comunism”, dar mai mult de „razboiul stelelor”.
    Boris Eltin a fost primul presedinte al Rusiei dar in primul rand, „un om rus” alterat chiar de propria-i umanitate, care se manifesta prin bucurie. A facut bine Rusiei si mai ales relansarii „proprietatii private” in mandatele lui, dar daca a facut cu adevarat ceva memorabil pentru aceasta entitate unica, a fost numirea ca presedinte interimar, pana la alegeri, a lui Vladimir Vladimirovici Putin. Prin acest „gest” consider ca si-a „platit” toate „scaderile” sau slabiciunile umane. Iertare, daca am intrat „putin in detaliu”.
    Vladimir Putin s-a dedicat in primul rand Rusiei si intereselor ei.
    „Un stat ce nu are o elita politică care să lucreze în interesul național ajunge să fie o colonie a statelor ce au o astfel de elită națională. Vestul descoperă cu stupefacție că elita politică rusească, inclusiv top-managerii companiilor de stat, nu-și „parchează” banii în Vest și nu depind de Vest în niciun fel. Toate aberațiile propagandiștilor pro-occidentali despre „miliardele lui Putin” și „miliardele prietenilor lui Putin” care ar fi ascunse în Occident s-au dovedit a fi absolut false. Washington-ul se simte foarte inconfortabil atunci când nu poate controla conducerea unei țări prin șantajul înghețării sau confiscării conturilor offshore. Atât Vestul cât și decidenții politici din alte țări vor trebui să se obișnuiască cu ideea că Rusia este condusă de un grup de oameni care și-au legat soarta de Rusia și-și tratează țara ca pe o patrie și nu ca pe o „sursă de profit exportabil în Vest”. Într-un discurs recent, Vladimir Putin a spus că „Rusia nu este proiect, Rusia este destin” și acum se vede într-un mod foarte clar materializarea acestei atitudini.” – Igor Sechin, presedintele companiei Rosneft.
    Un ziarist de la un post „quasi ONG-ist”, in plina „criza ucraineana”, l-a „acuzat” pe Vladimir Vladimirovici ca nu ar „prea munci” si ca in principal „paraziteaza” mediul de afaceri, „benchetuieste” si „acumuleaza” (poate nu s-a exprimat chiar asa dar acestea sunt sensurile intelese atunci de mine). Raspusul presedintelui Rusiei a fost unul simplu care cerea „autorului” sa se „documenteze” mai bine si-i oferea in acest sens posibilitatea unei documentari „de gradul trei”, adica „nemijlocita”. „Vii in orice saptamana doresti, stai alaturi de mine 24 de ore din 24, avem acelasi program, mancam impreuna aceeasi mancare si la aceasi masa, facem aceleasi deplasari si participam la aceleasi evenimente, dormim in aceleasi spatii amenajate, o saptamana, si poti filma” (fara a fi neaparat un citat dar avand aceleasi sensuri). Dupa o saptamana petrecuta alaturi de presedintele Rusiei, individul a inteles (sigur pentru prima oara) „paradigma existentiala” care uneste in tot, „omul evoluat”, „constructia” lui mental – colectiva si „identitatea lui”. Nu i-a venit sa creada ca presedintele Rusiei dormea mai mult in avion, si acolo si manca, permanent „solicitat” de cele 88 de „subiecte federale” (entitati constituente), din care 22 sunt republici independente. Iar mancarea lui nu era „friptane” stropite cu „apisoara”, ci „chiupuri” cu creme care aveau, ca unic „destin”, asigurarea nivelului optim de substante necesare unei minti care trebuia sa „faca fata” atat „provocarilor” interne ale Rusiei (cele mai grave, cu „idei”, cu certuri intre lideri sau cu calamitati naturale) dar si celor „orchestrate”, venite dinspre vest (sanctiuni, „filme de groaza” sau excluderi). Dupa acea saptamana, acel „ziarist” a „recunoscut” ca nu si-ar dori niciodata sa fie presedintele Rusiei.
    Sa vorbesti e mai usor decat sa mananci. Sa mananci e mai usor decat sa produci. Sa produci e mai usor decat sa creezi. Sa creezi este mai greu decat sa mori. Exista un individ, pe numele lui Aleksei Navalnai, care este considerat de toata „presa ONG-ista” rusa, ca fiind „principalul opozant al lui Putin”. Te bufneste rasul. La cat de slab este individul, si la ce „organizari procreaza”, in anumite momente (cu scuzele de rigoare) am „simtit” ca „are un blat” la un nivel, cel putin „foarte inalt”. Nu cred nici asta dar cred ca lumea politica este populata in principal de indivizi, nu de „persoane” si foarte rar de „personalitati”. Vladimir Vladimirovici este una dintre „numaratele” personalitati pe care le are astazi Rusia. Sa nu-i plangem, sut astazi tari, realmente „vaduvite” in totalitate de astfel de „prezente”.
    Dar Vladimir Putin a actionat si in „hatisul de interese” al „prietenilor istorici”, precum in Siria.
    Daca actiunea „cocoselului galic” pe numele lui Nicolas Sarkozy „s-a asezat” peste dorinta perena de subminare a UE, de catre „partenerul strategic”, poate fi „citita” doar in aceasta „nota cazona”, mai ales dupa bombardarea Libiei (ca suprem rapt ideologico – politic), atunci putem lua in considerare si faptul ca Rusia s-a „abtinut” dar cel putin, a protestat iar Germania „a oferit” doar asistenta umanitara. „Motivatiile” lui Sarkozy (refuzul lui Gaddafi de a accepta tranzitarea gratuita pe teritoriul Libiei a „petrolului dulce” din Nigeria, in absenta celor cinci miliarde de euro) nu ar fi permis in nici un caz ca Franta sa fie „varf de lance” in actiunea de distrugere a Libiei si acceptarea ca Europa si UE sa devina „ultim domiciliu” pentru jihadisti.
    Aici, ca si in Siria, a fost „valorizata” in extremis, preeminenta „valorica” a „cozii despicate”. „Cel mai mare contributor, decide”.
    Damascul, are o existenta de 9 milenii si este cel mai vechi oras locuit permanent din lume. Invidia este prezenta. A fost si o „poveste”. Qatar-ul, cu sprijin „oarecum” saudit, a „voit” sa devina furnizor de gaze pentru UE. Iranul nu a „voit” sa accepte si, aflat sub sanctiuni, a cerut alawitilor din Damasc sa devina ei furnizori de gaze iraniene, „sub steag fals”. „Mania” Qatar-ului, „zgandarit” de sauditi si „alimentat” cu ideile „decadente” si „finantarile” „cozii despicate”, au „decis” infiintarea „statului islamic” exact acolo unde geografic, ar fi trebuit sa fie „hub-ul”. Interventia statului si a armatei ruse in Siria au inceput exact in momentul in care „marile diplomatii” ale lumii „isi frecau mainile” (ca nu mai aveau ce „altceva” sa „frece”) si „calculau banii”. Pana in final, toti „actorii”, cu exceptia Rusiei, au „semanat vant”, au „vanat vant” si au „cules furtuna”. Aproape Shakespeare-ian, „fundurile” s-au dezgolit, lacrimile au secat si a venit, in sfarsit „iarna” si in Siria. Cred ca Hafez al Assad „s-a intors” de pe „dreapta” pe „stanga” si a „intrat” pe Netflix.
    Concluzie:
    Ca Rusia a ajuns astazi sa fie un arbitru medio – oriental (cum bine spuneti) si nu numai (as adauga eu) si fara a putea limita in vreun fel rolul permanent de mediator al acesteia, nu este vreo „minune” a lui Dumnezeu. Este o realitate „laica”, in care omul a hotarat „sa mai domoleasca binele lipsit de ratiune” si sa „porneasca pe urmele raului, pentru al starpi”. E totusi dificil.
    Multumesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 466166