Kirienko: Rusia și-a creat o ”pernă de siguranță”
03/02
Benzina din Rusia este una dintre cele mai ieftine din Europa
03/02

Fiodor Lukianov: ”Există o senzație – dacă nu de catastrofă, de neliniște crescândă, cu siguranță”

Politologul rus Fiodor Lukianov, coordonator al Clubului de dezbateri politice ”Valdai”/ Foto: so-l.ru

Expertul în politică externă răspunde la întrebări legate de felul cum pășește lumea în epoca de reconstrucție, dacă se destramă NATO și dacă Rusia va reuși să formeze o uniune cu Belarusul.

”Ne îndreptăm spre un stat unional cu drepturi depline; chestiunea este, practic, tranșată. Belarusul depinde foarte mult de Rusia; de aceea, nu poate da înapoi. Încep negocieri la sânge, iar domnul Lukașenko este un maestru, în acest sens”, crede redactorul-șef al revistei ”Rusia în politica globală”, Fiodor LUKIANOV (în imagine). Într-un interviu pentru Business Online, el a explicat de ce nu va fi prelungit tratatul START-3, ce gând aduce Europa la disperare, de ce vinde Rusia arme Turciei și de ce ”s-au încurcat, destul de rău”, relațiile cu Grecia.

„Toată lumea, mai mult sau mai puțin, este de acord că Rusia crește și este periculoasă”

– NATO traversează niște procese de descompunere, iar sfârșitul existenței Alianței, sub această formă, nu mai este peste munți și văi?

Fiodor Lukianov: – Într-adevăr, NATO traversează, acum, o criză conceptuală, absolut firească. Alianța a fost creată pentru rezolvarea unor chestiuni concrete – contracararea Uniunii Sovietice și a blocului comunist. În această ipostază, NATO a fost eficientă și, într-un final, a avut succes, pentru că lumea occidentală a reușit să scape de amenințarea sovietică, fără nici o confruntare directă. După care, a apărut întrebarea: la ce mai e bun NATO? După aproape 30 de ani, nu s-a găsit răspuns; lipsa unei misiuni unice și clare, în fața unei amenințări comune, a devenit evidentă și incontestabilă.

Dacă luăm, la întâmplare, câteva țări membre ale Alianței – cum ar fi Turcia, Portugalia, Canada, Lituania, Olanda și Grecia – și analizăm ce reprezintă, pentru fiecare, elementul de actualitate în sfera securității, vom constata că sunt chestiuni total diferite. Pentru Lituania, este Rusia – pentru ca NATO, care s-a ocupat de contracararea Rusiei, să facă, în continuare, același lucru. Pentru Portugalia, este fluxul de migranți dinspre sud și consecințele migrației. Pentru Turcia, este Orientul Mijlociu, în sensul cel mai larg. Pentru Grecia – este, de fapt, Turcia, aliat în NATO. Pentru Canada – este ceva foarte îndepărtat și care are, probabil, legătură cu Arctica, unde Ottawa are mai puține divergențe cu Rusia, decât cu Statele Unite. În ceea ce privește Olanda – ea, în general, nu simte nici o amenințare din afară. Cum să aștepți, în această situație, ca respectivele țări să fie dispuse, în primul rând, să îndeplinească aceleași acțiuni și, în al doilea rând, să dea bani pentru o visterie comună, care nu se știe pe ce este cheltuită? Pe scurt: totul este cât se poate de firesc.

Întrebarea este dacă sunt acestea semne ale destrămării. Poate că Trump s-ar descotorosi cu plăcere de NATO, dar nu este lăsat să facă un astfel de pas, pentru că, din punct de vedere obiectiv, organizația este un important instrument al influenței americane. Iar Europa – care vorbește prin glasul lui Macron și al altora despre perspectivele autonomiei strategice și despre faptul că nu te poți bizui un secol pe America – nu are nici resurse, nici forța militară necesare. De aceea, însăși ideea că SUA ar putea renunța la obișnuitul sistem de garanții militare, că ar putea întoarce spatele, ocupându-se de alte treburi, aruncă Europa într-o astfel de stare de panică, încât este gata să caute orice căi, doar pentru ca așa ceva să nu se întâmple. Amenințarea rusă, umbra Rusiei în tot și în toate sunt cele mai potrivite să servească nominal drept amenințare comună. Mai mult sau mai puțin, toți sunt de acord cu ideea că Rusia crește, că este periculoasă. Este, mai degrabă, un instrument de susținere a unei unități formale decât politică practică.

– La sfârșitul lunii noiembrie, au apărut tot felul de articole pe această temă, fără legătură unele cu altele. Pe Facebook, politologul Lilia Șevțova a scris că ”lumea a obosit de noi”, ”că civilizația liberală privește Rusia ca un rău genetic”. În publicația turcă Aydinlik Gazetesi, a apărut un amplu articol al generalului Osman Pamukoglou, în opinia căruia războiul va izbucni între SUA, China și Rusia, iar două dintre ele își vor uni eforturile împotriva celei de-a treia. Într-o notă similară s-a exprimat și expertul israelian Yaakov Kedmi. El ajunge la concluzia că ”se apropie o catastrofă”, care amenință stabilitatea globală. De ce atâția experți diferiți au început să vorbească în termeni apocaliptici, iar centrul acestei panici este considerată Rusia?

Fiodor Lukianov: – Este de înțeles de ce Rusia este pomenită oriunde. Prin diferite mijloace și în virtutea diferitelor circumstanțe, Rusia și-a recâștigat poziții vizibile în lume. Nu mai este Uniunea Sovietică și, slavă Domnului, nu va mai fi, l vreodată; nu este o superputere, dar este una dintre cele mai vizibile și capabile țări în plan strategic. În al doilea rând, dacă senzația nu este una de catastrofă, este, cu siguranță, una de îngrijorare crescândă. În acest plan, Rusia nu este un lider. Avem și noi problemele noastre, multe, iar discuțiile despre războiul care bate la ușă sunt considerabil mai puține decât în alte țări.

De ce? Pentru că sistemul mondial, în totalitatea lui, se reconstituie complet. Am intrat într-o epocă în care modelul care a existat în a doua jumătate a secolului al XX-lea (pe care au încercat să-l adapteze, la noua situație apărută după Războiul Rece) nu a funcționat. Spre deosebire de trecut, a început o perioadă de reconstituire, dar nu pe calea războiului mondial sau ceva asemănător celui mondial (așa cum s-a întâmplat în secolele XVII, XVIII, XIX), fără o confruntare de forță globală între marile puteri, pentru că, înainte de toate, există factorul armei nucleare care, oricât de criticat ar fi, joacă rol de descurajare. Toată agitația din jurul războaielor hibride, asimetrice, pe mai multe nivele este rezultatul faptului că, acum, nu se mai poate pune problema unui război frontal, a unui mare război frontal. Ceea ce este o veste bună, dar nu este o veste foarte bună faptul că reconstrucția nu se desfășoară niciodată pașnic. De aceea, senzația de nesiguranță, instabilitate și neclaritate legată de cum va arăta sistemul mondial, să spunem peste 10 ani și mai departe, naște cele mai diferite temeri, panică și așa mai departe.

– Sunt, totuși, posibile niște reforme fundamentale ale NATO; în ce s-ar putea transforma Alianța și cum se va reflecta asupra Rusiei?

Fiodor Lukianov: – Nu. Nici nu se poate pune problema unor reforme, pentru că nu este clar ce și în ce direcție trebuie reformat. Deocamdată, totul se reduce la un singur lucru – Europa nu plătește suficient pentru ”bilet”. Ceea ce este real, pentru că numai șase state își îndeplinesc obligația de 2% din buget pentru cheltuieli destinate apărării, dintre care patru sunt absolut nesemnificative din punctul de vedere al posibilităților militare – precum țările baltice, spre exemplu. Formal, Statele Unite au dreptate. Pe de altă parte, Europa nu vrea să plătească, desigur. Ea nu se află, acum, în cea mai favorabilă formă economică, dar cel mai important este că se aude întrebarea: ”Dar acești bani pe ce se duc?”. Așa că, în viitorul apropiat, nu vor fi nici un fel de schimbări. Ca atare, nici relațiile cu Rusia nu se vor schimba în vreun fel. Singurul lucru care s-a întâmplat a fost acum cinci ani – criza ucraineană, care, în mare măsură, a pus capăt filosofiei de extindere a NATO spre Est. Nimeni nu este pregătit să riște un conflict serios cu Rusia de dragul admiterii fostelor republici unionale sovietice și nimeni nu se va lega la cap cu așa ceva. De aceea, principala linie de dezvoltare a NATO, de extindere a Alianței, aprobată în anii 1990, și-a epuizat resursele. Ar putea primi pe cineva mic din Europa, ceea ce nu va schimba, însă, nimic.

– Și, pentru că veni vorba de Uniunea Europeană. AngelaMerkel se va retrage curând. În diferite state crește numărul euroscepticilor. Toți așteaptă să vadă rezultatele Brexit-ului. Dacă, după retragerea din UE, Marea Britanie va merge bine, numărul celor care îi vor urma exemplul va crește? În general, care sunt perspectivele pe termen mediu ale UE și zonei euro? Pentru Rusia este important și în planul livrărilor de gaze naturale, plus faptul că aproape jumătate din tehnologii și aparatură noi le importăm de acolo.

Fiodor Lukianov: – Nu cred că Uniunea Europeană se va destrăma, pentru că Brexit-ul a demonstrat exact altceva: cât de greu se rupe această legătură, cât este de problematic, dramatic și absurd. Cum se va simți Marea Britanie peste zece ani, e greu de spus. Dar, procesul în sine i-a speriat pe toți, chiar și pe euroscepticii din Franța, Italia, care vorbesc despre transformarea Uniunii Europene. Ea este inevitabilă, pentru că integrarea sub forma care a funcționat la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea și-a epuizat resursele. În același timp, este neclar cine va promova aceste transformări și cum. Până de curând, s-a crezut că Germania – locomotiva europeană, din toate punctele de vedere, Merkel, desigur, politicianul european cu cea mai mare autoritate, un greu al lumii – va conduce aceste transformări. Acum, nu mai există acest sentiment. Dimpotrivă, Merkel pleacă, iar Macron, care se pronunță în favoarea transformării și încearcă să ocupe locul de lider și de reformator al Europei, ridică mari semne de îndoială. Desigur, el este activ, ambițios, dar sunt semne de întrebare legate de cât de profund înțelege președintele Franței situația, cât o conștientizează, dacă are un plan coerent de reformă și dacă este susținut și de alți participanți la proiect.

S-400 – Scandalul nu e pentru noi, e pentru ei

– La 1 decembrie, șeful MAE turc, Mevlut Cavusoglu, a declarat că Ankara este fidelă datoriei sale de aliat ca membru NATO și este gata să participe la orice operațiune militară a blocului Nord-Atlantic împotriva Rusiei. La rândul său, Vladimir Putin arăta, la 3 decembrie, că dezvoltarea infrastructurii militare a NATO în apropierea granițelor rusești reprezintă o potențială amenințare la adresa securității țării noastre. Conceptual vorbind, reiese că și noi privim Turcia ca parte componentă a amenințării crescânde. De ce îi vindem cele mai noi sisteme antiaeriene și negociem vânzarea de avioane de luptă Su-57?

Fiodor Lukianov: – Pentru partea rusă, vânzarea de rachete S-400 constituie doar business. S-400 este o armă defensivă. De aceea – imaginându-ne că am intra în vreo confruntare mai serioasă cu Turcia – acest sistem nu poate fi folosit pentru un atac asupra Rusiei. Iar dacă ar fi să ne închipuim că S-400 ar putea servi drept scut de apărare împotriva unor acțiuni ruse, cred că, pentru astfel de cazuri este ceva prevăzut – vreun cod sau o cheie care, pentru noi, face sistemul nepericulos. Dar, asta este o discuție speculativă, pentru că nu se intenționează nici un război cu Turcia și nici măcar nu ar avea sens un astfel de conflict – nici acum, nici în viitor. S-400 este un scandal nu pentru noi, ci pentru ei. Pentru NATO este un factor extrem de provocator, când o țară participantă la bloc achiziționează tehnică serioasă și costisitoare de la un stat care, oficial, este considerat potențial inamic și amenințare.
Se vorbește foarte mult despre activarea acestui sistem.

Bun, le-a cumpărat, dar este incompatibil cu armamentul NATO și poate funcționa numai împotriva avioanelor și aparatelor zburătoare ale alianței. Este ceva fără precedent pentru NATO și nu întâmplător se dezbate la cel mai înalt nivel, inclusiv la întâlnirile personale dintre Trump și Erdogan. Ultimul face un joc complicat și destul de riscant pentru el. Pe de o parte, încearcă să demonstreze că Turcia nu este vasalul care execută tot ce i se spune, ci este o țară cu interesele ei, dispusă să se implice într-un joc de echipă numai dacă este băgată în seamă în acest joc de echipă. De aici și amenințările de a bloca planul NATO privind apărarea Țărilor Baltice și a Poloniei, dacă țările NATO nu recunosc organizațiile teroriste kurde și nu vor accepta legalitatea acțiunilor Turciei în privința lor. De aici și relațiile tensionate cu mulți dintre aliații europeni, cu aceeași Franță, Grecie (tradițional) și așa mai departe. Erdogan încearcă să obțină pentru sine un loc exclusiv în NATO. Nu are de gând să iasă din alianță, dar vrea să-și păstreze o oarecare libertate de mișcare.

În privința relațiilor cu Rusia, ele se bazează pe necesitate reciprocă. Dacă vorbim despre Siria și Orientul Mijlociu în ansamblul lor, Rusia este un jucător cheie, motiv pentru care Turcia trebuie să coopereze cu noi pentru rezolvarea propriilor probleme și viceversa, este o necesitate pragmatică. Fără îndoială, Turcia nu este aliatul nostru, nu este partenerul pe care Rusia s-ar putea bizui. Turcia este o țară capricioasă și de sine stătătoare. Este ceea ce i-a permis Rusiei să lucreze cu ea destul de productiv, în ultimii ani.

– Și cu Grecia învecinată situația e oarecum ciudată. Grecii au plecat cu scandal de la inaugurarea gazoductului în Turcia. Pentru ca apoi, premierul țării, Kyriakos Mitsotakis, să declare că Rusia se amestecă în treburile țărilor din vestul Balcanilor și să ceară Uniunii Europene să demareze negocieri privind aderarea Albaniei și a Macedoniei de Nord în UE, încă din 2020. Mulți ruși s-au neliniștit, pentru că ei cheltuiesc bani acolo, dețin active imobiliare, iar fluxul de turiști sporește și așa mai departe. Relațiile noastre cu Grecia trec, treptat, într-o fază de confruntare? Începem să ne încordăm unii în fața celorlalți?

Fiodor Lukianov: – Problema nu e că noi începem să ne încordăm. Problema este că Grecia a fost și va rămâne membru UE și NATO. Și, în general, noi nu am fost mari prieteni cu Atena, niciodată, chiar dacă, uneori, am fost parteneri buni. Faptul că există o atracție istorică și culturală, nu poate fi negat. Este ceea ce distinge Grecia față de alte țări NATO, dar până la anumite limite.

Da, acolo s-a schimbat Guvernul. Vechea echipă, de stânga, care, la început, se orientase puternic spre Rusia, a plecat. Trebuie spus, totuși, că și sub vechea guvernare a lui Alexis Tzipras, relațiile se stricaseră destul de tare. Aș spune că toată această poveste este încurcată. Problema este că, în ultimii ani, Rusia, ca stat sau în persoana unor entuziaști, a încercat să se manifeste activ în regiunea Balcanilor și în jurul ei, în special, sprijinind forțe considerate la noi pro-ruse. Este valabil și pentru o serie de state balcanice și chiar Grecia. Îmi este greu să judec în ce măsură și de cine a fost sancționată această atitudine și cât de legale sunt acuzațiile de tentativă de a influența unele sau altele dintre procese. Nu exclud ca unele acțiuni să fi avut loc cu adevărat, pentru că, în general, Balcanii au generat, prin tradiție, în Rusia o agitație și o reacție nu pe deplin rațională.

Iar ceea ce spuneți referitor la turiști, imobiliare și altele, cu siguranță nu vor fi afectate. Cu Muntenegru a existat un conflict, acum relațiile sunt așa și așa, dar asta nu oprește miile de oameni, sau ceva de genul ăsta, care au cumpărat acolo imobiliare, care trăiesc acolo și dețin multe.

– La modul general vorbind, în majoritatea statelor riverane Mării Negre și în NATO, luptă două linii – de militarizare a bazinului și de reducere a agresivității. Un exemplu caracteristic: premierul Bulgariei, Boiko Borisov, a declarat, înaintea plecării spre Washington, că țara lui nu va permite amplasarea pe teritoriul țării a unei baze militare marine a NATO. Imediat, asupra politicianului s-au năpustit reprezentanții Consiliului Atlantic din Bulgaria, iar refuzul premierului de a primi în porturile bulgare nave NATO a fost catalogat de drept miopie politică și de neacceptat. Și, dimpotrivă, ministrul de Externe al Ucrainei, Vadim Pristaiko, îndeamnă în fel și chip NATO să-și sporească prezența în Marea Neagră, în general și, în țara lui, în special. Care dintre aceste linii va avea de câștigat, va deveni Marea Neagră mai periculoasă în 2020?

Fiodor Lukianov: – Nici una dintre linii nu se va impune. Bulgaria încearcă să manevreze. Este ceva în genul Greciei, dar cu specificul ei. În Bulgaria, sunt mulți cei care consideră Rusia o țară prietenă și frățească. Pe de altă parte, există realitatea politică a statutului Bulgariei de țară NATO, UE, etc. De regulă, țările mici oscilează puternic, încercând să păstreze relații și cu unii, și cu alții, și cu ceilalți – în special astăzi, când totul este neclar și când a face pași îndrăzneți este foarte periculos. O asemenea manevrare capătă, uneori, un caracter hilar, chiar respingător, câteodată, dar este o normă pentru state mici. Desigur, Bulgaria nu vrea să fie cooptată mai mult, într-o confruntare militară cu Rusia. Tocmai de aceea, cred că Sofia va încerca, din răsputeri, să evite astfel de obligații suplimentare. Dar sunt și alte state, mai puțin sensibile la aceste chestiuni, în special în bazinul Mării Negre. România, spre exemplu, nu are asemenea îndoieli și oscilații în privința Rusiei.

Dar, cel mai important aspect – și aici există un factor obiectiv, care nu depinde nici de Bulgaria, nici de nimeni altcineva, îl constituie schimbarea situației, produsă în 2014. Modificarea foarte severă a granițelor, declarația Rusiei că nu intenționează să-și schimbe această viziune au făcut, firește, din bazinul Mării Negre, o zonă de contradicții acute – și acum, dar și pentru mult timp de-acum înainte. Cred că ele vor rămâne sub control, pentru că nici Bulgaria, nici România și nici chiar Turcia nu sunt, aici, jucătorii principali. Sunt, înainte de toate, Statele Unite, care vor încerca să alimenteze această temă, să o țină deschisă, dar în nici un caz pentru a trece la o confruntare deschisă.

– În privința Ucrainei. Într-un recent interviu, acordat publicației ucrainene Apostrof, fostul vice-ministru ucrainean pe probleme privind ”teritoriile temporar ocupate și deplasarea internă a persoanelor”, Gheorghi Tuka, a declarat că sentimentul de înfrângere a Maidanului nu face decât să se intensifice, cu fiecare zi. Este, într-adevăr, așa? În general, este posibilă, în prezent, o însănătoșire internă a Ucrainei?

Fiodor Lukianov: – Rezultatul alegerilor prezidențiale din 2019, în cadrul cărora Maidanul model 2014 – în persoana lui Petro Poroșenko – a obținut un sfert din voturi, iar partidul celor care vor schimbări – întruchipat de Volodimir Zelenski – trei sferturi de voturi, vorbește de la sine. Escaladarea care a cuprins Ucraina în 2014 s-a redus, acum, aproape la zero. Cu totul altceva este faptul că înfrângerea Maidanului nu înseamnă o victorie a ceva bun. Ca personificare a altor abordări, Zelenski este potrivit, dar poate face el ceva și este capabil? Îndoielile persistă. Sentimentul este că fostul actor încă nu este în stare să folosească, într-o măsură suficientă, resursele uriașe obținute, pentru că nu știe cum să facă. Ați folosit cuvântul însănătoșire, dar nu sunt foarte convins în această privință. Însănătoșirea presupune transformarea statului într-un organism sănătos, care funcționează normal. În orice caz – acum, Ucraina nu arată așa. Ucraina se află într-o grea criză internă. Mai mult, toți jucătorii externi, Rusia și Occidentul, care acționează prin tradiție acolo, înțeleg că Ucraina este un loc un pic blestemat, unde, orice ai face, iese altceva decât ți-ai propus.

– Și cu Donbass-ul, este oare posibilă o împăcare și reintegrarea totală a regiunii în spațiul politico-economic al Ucrainei?

Fiodor Lukianov: – Mai devreme sau mai târziu, această chestiune se va rezolva, probabil, într-un fel; dar, mă îndoiesc că acest lucru se va întâmpla într-un viitor pe care-l putem vedea.

– Între timp, în Belarus, vecina țării noastre, Aleksandr Lukașenko procedează la serioase schimbări de cadre. Ministrul economiei, Dmitri Krutoi, în vârstă de 38 de ani, a fost numit în funcția de prim vicepremier. Fostul deținător al acestui portofoliu, Aleksandr Turcin, a devenit guvernatorul regiunii Minsk. Ce se întâmplă? Ne îndreptăm spre un stat unional cu drepturi depline sau în direcția total opusă?

Fiodor Lukianov: – Am ales prima cale, care este anevoioasă și alambicată. Problema trebuie tranșată. În nici un caz, Rusia nu atentează la suveranitatea politică a Belarusului, dar vrea să reglementeze, în sfârșit, toate chestiunile economice, astfel încât să fie, practic, o singură zonă economică. Acest lucru antrenează opoziție din partea autorităților beloruse, pentru că este vorba despre reducerea zonei lor de control și oportunități. Vor începe, apoi, negocieri aspre, unde domnul Lukașenko este maestru. Pe termen lung, strategic, cred că totul este clar. Belarusul este foarte legat de Rusia, depinde de ea; de aceea, nu se poate întoarce din drum, dar, pentru condiții și tot felul de formate, se va târgui până la ultima picătură de sudoare.

China începe să aprecieze faptul că Rusia este singurul vecin căruia nu îi este teamă de ea.

– În Rusia, racheta hipersonică ”Avangard”, capabilă să depășească orice sistem de apărare antirachetă, urmează să intre în dotarea armatei, iar în noiembrie, complexul a fost prezentat grupului american de inspecție din cadrul START-3. Rusia este interesată de prelungirea tratatului, americanii nu spun, încă, nimic. Va fi prelungit, vor încerca americanii să introducă în text noi condiții și numai atunci vor fi de acord să semneze sau documentul va deveni legendă?

Fiodor Lukianov: – Acest tratat poate fi prelungit – variantă prevăzută în text. Cu acordul părților, el se prelungește automat, cu încă cinci ani. Fie documentul nu se prelungește și, în acest caz, valabilitatea lui încetează în totalitate și la toate articolele convenite. Tratatul nu prevede nici un fel de modificări – un aspect subliniat, printre altele, de Statele Unite. Orice discuții legate de revizuirea lui înseamnă un singur lucru – va fi un nou tratat. În principiu, un nou acord este posibil, dar pentru așa ceva este nevoie de o muncă titanică, de timp și de eforturi. Chiar și Tratatul START-3, destul de simplu din punctul de vedere al conținutului, a fost realizat în trei ani. Iar noul document nu va mai fi așa. Va fi un tratat complicat și dacă vor dori părțile să ducă alte și alte negocieri dificile? Dacă, după cum spunea Mike Pompeo, problema se va pune că trebuie să adăugăm aia, să scriem asta, înseamnă că pur și simplu nu va fi un document.

– Șanse mai mari sunt de prelungire sau de anulare?

Fiodor Lukianov: – Judecând după logica pașilor și a politicii SUA, șanse mai mari sunt, desigur, în favoarea anulării.

– Că tot am vorbit despre războaie și acorduri: cum se va încheia războiul comercial dintre SUA și China?

Fiodor Lukianov: – În primul rând, nu este, în general, foarte clar când se va termina totul. În al doilea rând, pentru un timp, conflictul poate fi oprit în ajunul alegerilor, pentru că adâncirea divergențelor comerciale cu China ar putea afecta o parte a electoratului lui Trump. Ceea ce, pentru el este o chestiune importantă. Anul acesta, el poate opta pentru o oarecare reducere a presiunii și să demonstreze că am obținut, pare-se, ce ne-am dorit, așa că acum totul este în regulă. Dar este o mișcare tactică. Din punct de vedere strategic, nu există alternativă la agravarea concurenței, pentru că Beijingul vede, deja, în Statele Unite un partener strategic. Este greu de imaginat, în această chestiune, un compromis strategic, pentru că, indiferent cât de pompos sună, este vorba – nici mai mult, nici mai puțin – despre a conduce lumea.

– Adică, orice alt președinte, care îl va înlocui pe Trump, va continua linia de confruntare cu China?

Fiodor Lukianov: – Da. Poate, sub alte forme, dar, în principiu, la nivelul elitei americane nu există prea multe divergențe în chestiunea chineză.

– Cum evoluează relațiile noastre cu China? Privind din afară, totul pare frumos și bine, dar, pe de altă parte – gazoductul ”Forța Siberiei” a fost inaugurat, dar un contract de livrare a gazelor în cantități competitive și la prețuri bătute în cuie nu există. Cu excepția Chinei – gazul, prin această conductă, nu ai unde să-l vinzi. Și așa mai departe, în același spirit.

Fiodor Lukianov: – Cred că relațiile noastre cu China se construiesc după scenariul chinezesc. Mai mult, am impresia că, în privința Rusiei, Beijingul nu are, în general, nici un scenariu. Noi cam supraevaluăm gradul de geniu strategic al chinezilor, care ar fi în stare să privească undeva, în viitor, cu 200 de ani. Cu toate acestea, ei au o viziune serioasă a intereselor lor, care, acum, cuprind întreaga lume. De aici, expansiunea lor absolut evidentă în Africa, America Latină, chiar tentative de a pătrunde în Arctica. Beijingul înțelege foarte bine că economia lor, prin amploarea, volumul ei, are, într-adevăr, nevoie de o abordare globală.

În ceea ce privește Rusia, relațiile noastre se află în proces de devenire. Din punct de vedere politic, sunt strălucitoare. După părerea mea, China începe, acum, să aprecieze faptul că Rusia este singurul vecin căruia nu îi este frică de ea, spre deosebire de alte țări vecine, care se tem tot mai mult și mai mult. Iar asta este o problemă, pentru că, atunci când vecinii se tem de tine, ei încep să caute metode cum să-și învingă această teamă, adresându-se, în practică, altor jucători puternici.

Firește, relațiile noastre nu pot fi simetrice, în virtutea uriașului dezechilibru economic, care, deocamdată, nu prea deranjează, pentru că gigantica forță economică a Chinei nu este orientată cu precădere spre Rusia. În lume există temeri serioase legate de puterea militară, în plină ascensiune, a Chinei, care, din acest punct de vedere, crește și iar crește. Dar, chiar și așa, tot îi mai trebuie vreo 20 de ani pentru ca puterea ei militară să o egaleze pe cea economică. În aceste două decenii, Rusia se simte pe deplin sigură în planul militar al relațiilor ei cu China.

În ceea ce privește ”Forța Siberiei”, nu mă încumet să-i evaluez potențialul de business. În astfel de proiecte, business-ul nu este singurul element care formează fundamentul. Există aici și o componentă strategică foarte puternică. Dacă este să privim la Europa Occidentală, rețeaua de gazoducte construită la sfârșitul anilor 1960 a generat, în diferite perioade de timp, tot felul de discuții: trebuie, nu trebuie, ce avem de câștigat? Dar prezența acelei rețele a jucat un puternic rol stabilizator. Interconectarea, interdependența oferă o anumită garanție că problemele se vor rezolva pe cale pașnică.

                                                                                                                                                                               

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 468821