Fostul președinte Wałęsa a ridiculizat pretențiile Poloniei pentru reparații din partea Rusiei
09/02
Pentagonul trișează: Proiectilele nucleare de mici dimensiuni nu sunt destinate ”descurajării Rusiei”
09/02

Timp înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XLVI): Revelațiile Revoluției Române

”Timp, înainte!”                                                                                                                                                                                                                                                                        Valentin Kataev

Dis-de-dimineață, în ziua de 22 decembrie, am aflat de la Leonida (administrator și șofer al Biroului ”Novosti”) că, în Piața Universității, se spală asfaltul de sângele protestatarilor și că la spitale sunt mulți răniți, majoritatea, la picioare. Încă o dată, l-am apreciat pe Leonida: ce bine informat e omul, are relații peste tot, poate și cu securitatea – așa se vorbea, printre ai noștri, ceea ce nu mă deranja; știam și vedeam că e un om foarte harnic, a ajutat și ajută Biroul foarte mult. În ceea ce privește securitatea, tot nu scapi de ea, în vremurile acelea…
Era zi de plătit salariile; în primul rând, celor șapte angajați români: doi traducători, un redactor-grafician, o dactilografă, două femei care lucrau la subsol, multiplicând buletinele de știri și press-release-uri și împachetând în plicuri poștale tirajul revistei ”Aurora”, pentru expediere, precum și domnul Leonida Gavrilovici.

De aceea, la ora opt și ceva, m-am suit în ”Volga” și m-am dus la bancă, în zona Lipscanilor. Parcându-mi mașina pe Dianei, lângă magazinul pentru diplomați, ca și în ajun, am ieșit pe Bd. Republicii. Circulația era oprită și se vedea o lume răzleață. Pe pereții clădirilor, la înălțime, s-au păstrat lozinci scrise cu cretă: ”Jos dictatura!”, ”Jos cizmarul!”… Iar, la gura bulevardului, mai spre sensul giratoriu, pe asfaltul umed, stăteau trei tancuri, cu motoarele oprite și cu fire de garoafe băgate în gura tunului. Un peisaj destul de pașnic.
Am traversat piața și am intrat în strada Doamnei: geamurile de la vitrinele a două-trei prăvălii erau sparte, dar obiectele expuse rămăseseră intacte, ceea ce îmi spunea că se încerca o înscenare (de către forțele de ordine) a actelor de vandalism și de ”jefuire” a magazinelor de către participanții la manifestația din 21 decembrie.

După ce am primit banii pentru salarii, la Banca de Comerț Exterior, am ieșit pe Bd. 1848, vizavi de Spitalul Colțea, unde, de-a lungul trotuarului, stătea un pluton de soldați cu arme. În acest moment, am văzut, în dreapta, jos, imensa coloană de muncitori care urca de la Piața Unirii spre centru.

Am așteptat, până când au venit mai aproape. Pancartele pe care aceștia le purtau în mâini nu erau lozinci anticeaușiste, precum puteai să te aștepți, ci doar denumirile întreprinderilor pe care le reprezentau muncitorii: ”Uzina Progresul”, ”Uzina IMGB” – se părea că ei se foloseau de aceleași pancarte cu care veniseră cu o zi înainte, la mitingul oficial organizat de Ceaușescu. Dar, acum, au venit la o manifestație cu semnul negativ.

Iată, mă gândeam eu, în acel moment, se materializează a două revelație a revoluției, din noaptea precedentă: ”Vin muncitorii!” – o revelație care a arătat o cheie, o armă fermecată cu care se poate distruge dragonul – răsturna dictatura lui Ceaușescu: muncitorii! Se părea că acea strigare, acea chemare din noaptea precedentă s-a răspândit prin aer, în mod miraculos, în toate direcțiile și muncitorii din întregul București au auzit-o și au răspuns la ea, venind organizat, în centrul capitalei, din toate colțurile ei. Scriitorul și prietenul meu, Romulus Lal, îmi povestea, mai târziu, că în aceeași zi, la aceeași oră, spre Casa Scânteii, unde el se afla, intra în piața, dinspre Băneasa, altă coloană mare de muncitori, care au început să scandeze: ”Tipografii! Tipografii!” – ca și când îi invitau pe tipografii de la Combinatul poligrafic al Casei Scânteii să li se alăture…

Cei care tot vorbesc despre serviciile secrete sau ”forțele” străine și oculte, prin a căror intervenție, chipurile, s-a făcut Revoluția Română, nu au încredere în forța uriașă a muncitorimii române de atunci (într-o Românie cu grad de industrializare foarte înalt!), care și-a spus cuvântul, mai întâi la Timișoara, iar apoi, în ziua de 22 decembrie și după, la București. Mint și cei care tot spun (poate, cu scopul de a reabilita, cumva, o imagine șifonată a securității române!) că ieșirea muncitorilor spre centru, în aceea zi, a fost organizată de securitate… Vreau să întreb: nu cumva și revolta minerilor din 1977, din Valea Jiului, și cea a muncitorilor de la Brașov, din noiembrie 1987, au fost organizate tot de securitate?..

Apropiindu-se de plutonul de soldați care stăteau în poziție de înainte, corul de sute de voci ale muncitorilor începe să scandeze: ”Armata e cu noi! Armata e cu noi!”. Câțiva muncitori s-au apropiat de militari și am văzut prima scenă de înfrățire a armatei cu muncitorii. Ceea ce se întâmplase, în urmă cu două zile, la Timișoara, se întâmpla acum, la București! Așa s-a confirmat, încă o dată și prima revelație a revoluției: ”Azi la Timișoara, mâine, în toată țara!”…

Când m-am întors la Birou, am aflat despre sinuciderea generalului Vasile Milea – știre transmisă la radio. Făcând toate formalitățile legate de plata salariilor, m-am suit, iar, în mașină și m-am îndreptat spre centru, prin Calea Dorobanților, însă, curând, în zona
”Magazinului Tineretului”, am văzut că strada, în față, era blocată de mulțime, în frunte cu un tanc acoperit de oameni, care se apropia de mine. Am luat-o la dreapta și m-am oprit. Atunci, din mulțime, a ieșit o fată, s-a apropiat de mine și a zis, cu entuziasmul specific acelor zile noi: ”Domnule, parcați-vă undeva mașina și hai să mergeți cu noi!”. Zis și făcut. Am parcat mașina pe o străduță laterală (în acea noapte, când au început să tragă, am găsit-o, în întuneric, cu mare greutate!) și m-am alăturat manifestanților. În piața Dorobanți, coloana s-a oprit – unii au vrut să se meargă la dreapta, spre vila lui Ceaușescu, dar cei care au fost pentru Televiziunea Română au avut câștig de cauză. Și, coloana s-a îndreptat spre Televiziune. Atunci, în piață, coloanei i s-a alăturat, se pare, și Mircea Dinescu, care stătea în apropiere, în arest la domiciliu, pe strada Bitolia.

Când a apărut clădirea Televiziunii, toată coloana s-a oprit brusc și a înmărmurit: pe acoperișul clădirii cu studiouri, în fiecare colț, erau așezate mitraliere, cu soldați culcaţi, conduși de un ofițer care se deplasa pe acoperiș, dând, probabil, comenzi. După o pauză, mulțimea a început să scandeze: ”Fără violență! Armata e cu noi!”. După care, soldații de lângă mitraliere s-au ridicat în picioare și, împreună cu ofițerul, au început să agite mâinile, salutându-i pe manifestanți.

Ce a urmat în curtea și, pe urmă, în studioul Televiziunii, se știe. Am reținut că, în momentul în care Dinescu și Caramitru anunțau vestea despre fuga lui Ceaușescu, locuitorii vilelor de vizavi de Televiziune au scos televizoarele pe geamurile deschise, cu ecranele spre mulțime, ca toată lumea să audă și să vadă ce se întâmplă în studioul 4 – ca să scandeze, pe durata întregii zile: ”Ole! Ole! Ceaușescu nu mai e!”.
Revenind la Birou, am scris repede un articol despre revolta populară din București, despre fuga dictatorului și l-am trimis la redacția ziarului ”Sovetskaia Rossia”. A doua zi, materialul nu a apărut. Cei de la redacție cred că au decis că am exagerat: prea neverosimile, prea fantastice erau evenimentele care s-au petrecut aici, în ultimele 24 de ore! Prea multe deosebiri, față de ceea ce s-a întâmplat în celelalte țări socialiste, în acea toamnă, cu revoluțiile lor de catifea… În schimb, următorul meu material, pe teme de Revoluție Română, intitulat ”Reportaj sub gloanțe”, a apărut imediat, tot în ziarul ”Sovetskaia Rossia, la 24 decembrie. De data aceasta, când tirului de gloanțe a fost supusă nu doar clădirea Televiziunii, dar și sediul Biroului ”Novosti”, situat în imediata apropiere, colegii mei de la Moscova, în cele din urmă, m-au crezut…

(Va urma)

Citiți celelalte părți din amintirile corespondentului rus în România, Vyacheslav Samoshkin, aici:

Timp, înapoi!

TIMP, ÎNAPOI! (II)

TIMP, ÎNAPOI! (III)

Timp, înapoi (IV): Deodorant și Lenin

Timp, înapoi (V): Omar Khayyam în loc de ostașul sovietic

Timp, înapoi (VI): Condiții mai omenești decât în GULAG

Timp, înapoi (VII): O veste groaznică venită din Chile

Timp, înapoi! (VIII): Suflet de jucător

Timp, înapoi! (IX): O poveste tristă

Timp, înapoi! (X): Un sentiment de gratitudine

Timp, înapoi! (XI): Inițiere într-o Românie profundă

Timp, înapoi! (XII): Despre ce a spus tunica militară

Timp, înapoi! (XIII): Cu rucsac, alături de Andrei Rubliov

Timp, înapoi! (XIV): O medalie cu bucluc

Timp, înapoi! (XV): «Subiecte de contact»

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XVI): La Marin Preda, în vara fierbinte 1975

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XVII): Să fii dârz!

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XVIII): ”Caii poștali ai progresului”

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XIX): Lumina vine dinspre Moldova

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XX): O încercare de schimbare

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXI): Deschizând un capitol nou

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXII): Bucureștiul mă ia în brațe

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXIII): Debut

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXIV): În Deltă, în refugiu

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXV): Brejnev întră în horă

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXVI): Primele semne de dezamăgire

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXVII): Invitație la istorie. În loc de Poveste de Crăciun

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXVIII): Între laminor și Cehov

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXIX): La Breaza, cu vedere spre Bucegi

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXX): Pe traseele dunărene

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXI): Departe de București

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXII): O șansă pierdută?

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXIII): Arta traducerii

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXIV): Mădălina și covorul

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXV): Cum a supraviețuit romanța rusească țigănească

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXVI): Chilieni, ajutați de români

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXVII): Ultimul bolșevic

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXVIII): Logica bolșevică

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XXXIX): În vizită la ”patriarh”

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XL): Naufragiații

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XLI): Vise neîmplinite

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XLII): Linie albă

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XLIII): În soarta mea de ziarist

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XLIV): Revelațiile Revoluției Române

Timp, înapoi! Vyacheslav Samoshkin (XLV): Revelațiile Revoluției Române

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 278276