Mediul de afaceri din Rusia și-ar putea relua activitatea la jumătatea lunii mai
06/05
Cronica pandemiei în Rusia, la data de 6 mai
06/05

Vyacheslav Samoshkin: Pactul Molotov-Ribbentrop, în ecuația Victoriei asupra Germaniei naziste

2 mai 1945. Berlin. Drapelul Victoriei deasupra Reichstagului/ Foto: Evgheni Haldei, TASS

Vyacheslav SAMOSHKIN

Pactul Molotov-Ribbentrop, semnat la 23 august 1944, a fost, pentru conducerea sovietică, un pas forțat, dar necesar. Cei din jur încheiaseră, deja, asemenea tratate cu Hitler (de exemplu, Polonia, încă în 1934, Franța și Marea Britanie, în 1938, la München), iar Rusia Sovietică a rămas singura care nu avea un asemenea acord cu Germania. Dar, nici atunci nu se grăbea cu încheierea pactului cu Hitler, făcând o ultima încercare de a crea un sistem de securitate colectivă.

Ultima încercare, ultima șansă

Cu o săptămână înaintea semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, s-au încheiat, cu rezultat nul, negocierile sovieto-franco-britanice, inițiate de partea sovietică, în aprilie 1939, cu scopul de a organiza un sistem de securitate colectivă, în vederea opririi, neutralizării unei agresiuni din partea Germaniei naziste, care părea iminentă. Se știe că asemenea încercări – de a crea un sistem de securitate colectivă în Europa – se făceau și înainte, iar cel care a promovat activ această idee, împreună cu colegul său sovietic, Maksim Litvinov, a fost șeful diplomației române, Nicolae Titulescu. Dar, atunci, în vara anului 1939, Titulescu nu mai era ministru.

Delegația sovietică, condusă de mareșalul Kliment Voroșilov, a făcut tot posibilul pentru a se ajunge la decizii eficiente și concrete, oferind zeci și zeci de divizii pentru a ajuta Franța și Marea Britanie, dar și alte state europene, în eventualitatea unei agresiuni din partea Germaniei. Generalii sovietici, care au participat la aceste tratative, au prevăzut diferite scenarii, inclusiv cel al agresiunii germane împotriva Uniunii Sovietice. Pentru fiecare dintre acestea, erau propuse acțiuni militare concertate ale celor trei țări. Unul dintre aspectele importante ale acestui sistem de securitate presupunea asigurarea coridorului de trecere pentru Armata Sovietică, pe teritoriul Poloniei, pentru a intra în contact direct cu inamicul german, în condițiile agresiunii germane împotriva țărilor occidentale. Polonia nu a fost de acord cu această solicitare. La fel cum ea nu a permis, cu un an înainte, trecerea peste teritoriul său a trupelor sovietice, care erau gata să intervină în ajutorul Cehoslovaciei (în virtutea Tratatului de asistență mutuală sovieto-cehoslovac), în momentul invaziei hitleriste în regiunea Sudetă și al dezmembrării ulterioare a țării, la care, alături de Germania și Ungaria, a participat și Polonia. Dar, de data aceasta, nu era de acord, în a oferi un asemenea coridor de trecere, nici guvernul României (avându-se în vedere un alt traseu de avansare a trupelor sovietice).

La 17 august 1939, șeful misiunii militare franceze, generalul Doumenc, informa, din Moscova, Parisul: ”Nu încape nicio îndoială că URSS vrea să încheie un pact militar și nu vrea ca noi să transformăm acest pact într-o bucată de hârtie goală, care nu are niciun sens concret. […] Eșecul negocierilor este inevitabil, dacă Polonia nu își schimbă poziția”. Însă, Polonia nu și-a schimbat poziția.

În sfârșit, când delegația sovietică a constatat că negocierile sovieto-franco-britanice bat pasul pe loc și că șeful delegației britanice, amiralul Drake – care l-a înlocuit pe generalul Halifax – nici nu avea împuterniciri de a încheia vreun acord cu partea sovietică, a devenit clar că partenerii occidentali nu fac altceva decât trag de timp și scopul lor adevărat, pe care îl urmăreau încă de la momentul încheierii de către ei a ”păcii” cu Hitler, la München (septembrie 1938), era, de fapt, canalizarea agresiunii germane în direcția, mai întâi, spre sud-est (Cehoslovacia), iar mai apoi, spre est, împotriva Uniunii Sovietice.

În asemenea condiții, după ce, în vara lui 1939, Stalin le-a acordat țărilor occidentale o ultimă șansă de a-l opri pe agresor, prin eforturi comune și acestea au refuzat, Uniunii Sovietice nu îi mai rămânea altă soluție, decât să-și asigure securitatea pe cont propriu și ea a început să ia măsurile pe care le considera necesare. Cum se spune, Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută singuri…

Exemplarul original al Tratatului de neagresiune sovieto-german, semnat la 23 august 1939/ Foto de arhivă

Rosturile și motivele

La 23 august 1939, Rusia Sovietică a încheiat Pactul de neagresiune cu Germania, inclusiv Protocolul secret, cu scopul, în primul rând, de a amâna, cât este posibil, momentul agresiunii germane (care era iminentă – toată lumea a citit ”Mein Kampf”, în care Hitler proclamase scopul său strategic, nedezavuat niciodată, mai târziu – cruciada împotriva ”iudeo-comunismului”, întruchipat, în viziunea sa, de către URSS, și distrugerea acesteia), pentru a se pregăti mai bine, din punctul de vedere al producției în serie a noilor tipuri de armament modern și al dotării Armatei cu acestea și în destule cantități. Trebuie spus că tocmai în această perioadă, a fost puse în serie producția tancului T-34, cel mai bun tanc din timpul războiului, sau a instalațiilor de artilerie cu reacție, cunoscute sub numele de ”Katiușe”.

În al doilea rând, ideea Rusiei era de a muta granițele țării cât mai departe de centrele vitale ale URSS, ceea ce ar fi putut îngreuna înaintarea trupelor inamice spre acestea și ar rezerva mai mult timp și mai mult spațiu operativ pentru apărare, în vederea respingerii agresiunii, a distrugerii trupelor hitleriste și, în final, a obținerii victoriei asupra inamicului. S-a găsite și temei pentru a muta granițele în acest fel – despre aceasta, vom vorbi în partea a II-a articolului.

Un observator atât de părtinitor, precum Winston Churchill, de exemplu, într-o scrisoare adresată lui Stalin, din 21 iulie 1941, a remarcat că granițele vestice ale URSS, mutate în față, au permis, în opinia lui, să atenueze, parțial, forța loviturii inițiale a Wehrmachtului.

Drept urmare, faptul că, în iunie 1941, inamicul a fost nevoit să înceapă invazia pe teritoriul URSS de la o distanță cu sute de kilometri mai departe de Moscova și Leningrad, în comparație cu situația din august 1939, a permis Comandamentului sovietic să tempereze înaintarea trupelor germane și să se pregătească mai bine pentru apărarea celor două orașe principale ale țării. Mai mult decât atât, concentrarea trupelor sovietice pe direcția loviturii principale a inamicului, în jurul Moscovei, a asigurat oprirea ofensivei armatelor hitleriste la Smolensk, iar, mai târziu, în decembrie 1941 și respingerea acestora, la o distanță de peste o sută de kilometri de capitala țării. Bătălia Moscovei a însemnat spulberarea planului strategic al lui Hitler, ”Blitzkrieg”, un ”război fulgerător” – și iată de ce tocmai această bătălie și nu cea de la Stalingrad (1942-1943) poate fi considerată de cotitură în cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru că, după înfrângerea germanilor în zona din apropierea Moscovei – care însemna eșecul Blitzkriegului (acest scenariu, pentru Hitler, a mers excelent în Europa) – începea un alt război, de durată și de uzură, pentru care Hitler nu era deloc pregătit. Și, numai mobilizarea tuturor resurselor umane, militare și materiale ale întregii Europe cucerite de naziștii germani până atunci, i-a permis lui Hitler să continue războiul împotriva Uniunii Sovietice.

Semnarea Pactului de neagresiune cu Germania a avut încă un aspect benefic pentru URSS – de data aceasta, de ordin geopolitic. Faptul că Germania nazistă a încheiat acest pact fără a se consulta, în prealabil, cu aliatul său, Japonia, a făcut ca cea din urmă să fie revoltată la aflarea știrii privind semnarea pactului și s-a simțit trădată, cu atât mai mult, cu cât ea avusese, deja, ciocniri militare cu URSS la Hasan și Halkin-Gol, în 1938-1939, cu un rezultat trist pentru ea. Această fisură din relațiile germano-japoneze s-a concretizat în faptul că, în perioada ulterioară, Japonia a fost reticentă în susținerea efortului militar al Germaniei de pe frontul antisovietic și nu s-a mai grăbit cu deschiderea frontului împotriva Sovietelor, în Orientul Îndepărtat. Ceea ce i-a permis lui Stalin să transfere zeci de divizii siberiene ba spre linia de apărare a Moscovei, în decembrie 1941, ba în zona Stalingradului, în toamna-iarna 1942/1943.

8 mai 1945. Karlshorst, suburbie a Berlinului. În timpul semnării Actului de capitulare necondiționată a Germaniei fasciste. În centrul imaginii, semnează reprezentantul Uniunii Sovietice, mareșalul Gheorghi Jukov. Ora locală este 23:45 (la Moscova, deja, ora 01:45, 9 mai – motiv pentru care, în Rusia, Ziua Victoriei este sărbătorită la 9 mai) / Foto de arhivă

Apropo de ceea ce este ”moral” și ”imoral” în politică

Protocolul secret semnat ca parte integrantă a Tratatului de neagresiune sovieto-german a fost numit ”imoral” și a fost interpretat drept o împărțire a Europei de Est în ”sfere de influență”, între Germania și URSS și s-a spus că ar fi însemnat începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Și în acest context, Uniunea Sovietică este acuzată (de exemplu, de către Polonia), în egală măsură ca și Germania nazistă, de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.

În primul rând, trebuie precizat că decizia de atacare a Poloniei a fost luată de Hitler nu după semnarea pactului cu URSS, în august 1939, ci cu mult înainte, încă în primăvara anului 1939 – fapt confirmat de o sumedenie de documente.

În al doilea rând, după cum am mai spus, prin semnarea articolelor din Protocolul secret, Stalin nu urmărea alt scop decât unul strategic – a asigura cele mai favorabile condiții pentru organizarea apărării împotriva agresiunii inevitabile a Germaniei, pentru respingerea invaziei acesteia și, în cele din urmă, pentru distrugerea mașinii de război hitleriste. Se poate spune că, semnând protocolul secret, Stalin programa condiții pentru a asigura viitoarea victorie asupra nazismului.

În acest scop, după ce Germania a atacat Polonia, declanșând cel de-al Doilea Război Mondial, ulterior, la 17 septembrie 1939, URSS și-a introdus trupele în teritoriile poloneze care erau considerate de Uniunea Sovietică drept teritorii în litigiu: Belorusia de vest și Ucraina de vest – însă, doar până la ”linia Curzon”, unde s-a oprit. Ce înseamnă ”linia Curzon”? Aceasta linie a fost definită, de către Consiliul Suprem al Antantei, în decembrie 1919, drept granița care trebuia să separe Polonia de Rusia bolșevică. Inițial, Polonia a acceptat această decizie. Dar, în august 1920, la sfârșitul războiului sovieto-polonez, nereușit pentru Armata Roșie, Polonia a ”mutat”, în mod abuziv, granița de la ”linia Curzon” cu câteva sute de kilometri spre est, ceea ce a făcut ca bolșevicii să fie constrânși, pentru moment, să accepte, semnarea tratatului de la Riga. Iată de ce demersul militar al lui Stalin, din septembrie 1939, care a restabilit granița sovieto-poloneză pe ”linia Curzon”, după cum se știe, a fost perceput liniștit – de către Marea Britanie și Franța.

Exemplarul original al Protocolului secret adiacent la Tratatul de neagresiune sovieto-german/ Foto de arhivă

Cine l-a ascultat pe Titulescu?

În ceea ce privește punctul 3 din Protocolul secret care privea Basarabia, se poate spune că, și în acest caz, conducerea sovietică pornea de la circumstanța că, în relațiile româno-sovietice din anii ’30, chestiunea Basarabiei continua să rămână ori ”disputa existentă”, ori ”disputa teritorială” – expresii care înlocuiau formula ”disputa basarabeană”. Doi mari diplomați, Maksim Litvinov și Nicolae Titulescu, au reușit să o pună între paranteze, restabilind relațiile diplomatice dintre cele două țări, în 1934 și apropiind, în anul 1936, momentul semnării Pactului de asistență mutuală dintre URSS și România care, însă, nu a fost niciodată încheiat, din cauza demiterii lui Nicolae Titulescu din postul de ministru de Externe. Dar, relevante sunt cuvintele spuse, de către ministrul sovietic Litvinov, succesorului lui Titulescu, ministrul V. Antonescu, pe care Litvinov le-a repetat, i le-a citat lui Titulescu, în timpul întâlnirii private a celor doi, care a avut loc în mai 1937, în orașul elvețian Talloires: ”Rețin faptul”, i-a spus Litvinov lui V. Antonescu, ”că dv. nu considerați că Basarabia este românească și vă rog să rețineți că nici nu va fi vreodată. Politica dv. nu este cea a lui Titulescu. Dv. v-ați aruncat în brațele Poloniei, iar Germania este în spatele ei. Nu intenționez să ridic chestiunea basarabeană atâta timp cât România nu se situează împotriva U.R.S.S. Dar, acum, când constat că vă îndreptați contra noastră, noi nu putem lăsa în mâinile dv. atu-ul pe care-l reprezintă Basarabia în eventualitatea unui război, atu pe care l-ați putea folosi împotriva U.R.S.S.” (N. Titulescu. Politica externă a României, Ed. Enciclopedică, București, 1994, p.125).

Sunt geniale și previziunile lui Titulescu, făcute tot atunci: ”România are nevoie de un asemenea Pact (de asistență mutuală cu URSS – n. V.S), fie că Germania pornește un război contra U.R.S.S., fie că ajunge la un acord cu ea. Mai mult, Pactul cu România va trebui făcut la timpul potrivit; altminteri, apropierea ruso-germană va avea loc fără noi și împotriva noastră… Principalul lucru pentru România este de a încheia Pactul de asistență mutuală cu U.R.S.S înainte de a se produce o apropiere între aceasta și Germania. După o asemenea apropiere, U.R.S.S. ar considera inutil un Pact de asistență mutuală cu România” (Ibidem, p.131-132).

Cine l-a ascultat, atunci, pe Titulescu? Dar, totul s-a întâmplat exact așa, cum a prezis marele diplomat. Peste doi ani, în condițiile în care fumul războiului mondial se răspândea, deja, prin Europa, Stalin a preferat să ia taurul de coarne și să rezolve această ”dispută teritorială” prin forță, pregătind, pentru URSS, un bastion important de apărare viitoare. De altfel, există o anumită simetrie între acțiunile Armatei Sovietice, din iunie 1940 și acțiunile Armatei Române, din ianuarie 1918, care, profitând de debandada care a cuprins Rusia, în urma revoluției bolșevice, a intrat în Basarabia.

Sacrificii pentru Victorie

Sigur, se poate obiecta că, prin urmare, fortificându-și linia pentru viitoarea apărare, URSS a făcut-o pe seama intereselor naționale ale României sau ale țărilor baltice. Într-adevăr, interesele României sau ale altcuiva au fost sacrificate. Dar, miza era foarte mare și anume salvarea nu doar a Uniunii Sovietice, ci, prin consecință, a întregii Europe. În cele din urmă, fiecare țară trebuia să aducă un sacrificiu pe altarul viitoarei Victorii asupra Germaniei naziste – chiar dacă ea nu a vrut să facă acest lucru. Uniunea Sovietică, de exemplu, a adus un sacrificiu uriaș: 27 de milioane de vieți omenești și multe altele. Au făcut un efort semnificativ și SUA, împreună cu Marea Britanie: după ce au văzut că Armata Roșie rezistă în luptele cu mașina de război hitleristă, au început s-o ajute cu livrări de armament, muniție și materiale de război, prin așa-zisul Lend-Lease, nemaivorbind despre deschiderea, de către aliați, la data de 6 iunie 1944, a celui de-al doilea front…

România, da, a pierdut Basarabia, dar, în cele din urma, s-a ales cu un Ardeal recuperat, Ardeal, de altfel, atât de mult râvnit, la finalul războiului, și de către cominterniștii din Ungaria. Dar a contat mult și contribuția la zdrobirea fascismului adusă de Armata Română, în ultima etapă a războiului.

Polonia, să zicem, a pierdut Ucraina de vest și Belorusia de vest, dar, ce a primit în schimb? În primul rând, statalitatea poloneză, distrusă de hitleriști, iar, în al doilea rând, vastele teritorii care nu i-au aparținut până atunci (orașul Danzig, Silezia, nordul și estul Pomeraniei).
Prin urmare, îndrăznesc să spun că, dacă n-ar fi existat Pactul de neagresiune sovieto-german, cu Protocolul său secret, cu tot, nu este deloc sigur faptul că, în 1941, Uniunea Sovietică ar fi făcut față agresiunii germane, zădărnicind planul hitlerist ”Barbarossa” și, respectiv, Blitzkriegul pe care a mizat Hitler. Și, atunci, nu ar fi existat Victoria asupra Germaniei, în 1945 și, astăzi, toată Europa era scufundată în întunericul medieval al celui de-al III-lea Reich nazist, iar România Mare, potrivit promisiunilor lui Hitler (e drept, cam vagi) se întindea, poate, până la Odessa și Taganrog și, cine știe, probabil, chiar până în Urali…

Dar, Pactul de neagresiune a existat, Protocolul secret a existat și toate acestea, în cele din urmă, au contribuit la rezistența antifascistă și izbăvirea omenirii de ciuma nazistă. Cum a fost gestionată lumea de după război, inclusiv de către statele aliate, este, deja, o altă poveste.

Însă, cei care, în 1939, au sabotat planurile sovietice de organizare a sistemului de apărare colectivă împotriva Germaniei naziste, inclusiv Marea Britanie, Franța, Polonia și România, astăzi, n-au dreptul moral să condamne Pactul Molotov-Ribbentrop și, cu atât mai puțin, să pună pe aceeași tablă atât agresorul, Germania fascistă, cât şi Uniunea Sovietică, țara care a fost nevoită să înfrunte agresiunea singură și, prin sacrificii umane și materiale imense, a devenit principala forță care a distrus armatele germane și a dus lumea spre Victorie.

După cum spune, astăzi, politologul rus Viaceslav Nikonov, între altele, nepotul lui Viaceslav Molotov: ”Pactul de neagresiune sovieto-german este detestat în Occident, pentru că a distrus, practic, planurile occidentale privind organizarea unui atac al Germaniei asupra URSS, în septembrie 1939. Noi am subminat acele planuri. Am reușit să ne întărim capacitatea de apărare și, într-un final, am învins fascismul”.

Semnificative, în acest context, sunt și cuvintele spuse de Hermann Göring judecătorilor din partea Marii Britanii și a Franței, în timpul procesului de la Nürnberg: ”Voi, domnilor, sunteți aceia care, la München, ne-ați dezlegat mâinile”.

                                                                                                                                                                                                                              

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 516018