The National Interest s-a speriat de interdicția exporturilor de cereale din Rusia
19/07
Vaccin anti-Covid: La Moscova sunt finalizate testele clinice
20/07

Academicianul Anatoli Torkunov: Marea Victorie și procesul politic mondial

Anatoli Torkunov, rector al Institutului de Stat pentru Relații Internaționale din Moscova , academician, profesor, doctor în științe politice/ Foto: TASS

Vă prezentăm articolul lui Anatoli TORKUNOV, rector al Institutului de Stat pentru Relații Internaționale din Moscova al MAE rus, academician, profesor, doctor în științe politice, publicat în revista ”Mejdunarodnaia jizn”.

Marea Victorie a poporului nostru în cel de-al Doilea Război Mondial a avut o reală semnificație istorică și mondială. Ea a salvat omenirea de fascism – această barbarie a secolului al XX-lea – și a permis lumii să-și reia dezvoltarea progresivă.

Pentru a înțelege mai bine în ce anume a constat această semnificație, ar fi bine să ne închipuim cum ar fi arătat lumea fără Victoria noastră. Nu este vorba de un scenariu ipotetic, ci despre unul cât se poate de real și care, după cum demonstrează documentele, a fost chiar prelucrat de participanții la acele evenimente.

Iată, doar un exemplu. În vara anului 1942, când Wehrmacht-ul mărșăluia spre Volga, iar soarta țării noastre atârna de un fir de păr, Comitetul Șefilor de Stat Major (Joint Chiefs of Staff, JCS sau, varianta de prescurtare în limba rusă, KNȘ), a elaborat o prognoză detaliată a evoluției situației mondiale pentru cazul în care Armata Roșie ar fi fost înfrântă la Stalingrad și ar fi încetat rezistența activă sovietică, pe tot cuprinsul frontului. ”Căderea Rusiei, se scria în acel document, va fi o catastrofă care va aduce SUA într-o situație disperată”. Europa continentală va fi în totalitate și pentru mult timp pierdută pentru aliați.

Preluând controlul asupra principalelor resurse naturale și economice ale URSS, Germania și aliații ei devin de neînvins într-o confruntare militară directă. În cel mai bun caz, s-ar reuși menținerea Insulelor Britanice, dar, și acolo, se aștepta o creștere a sentimentelor progermane printre cercurile aflate la putere, căderea cabinetului Churchill și încheierea unei păci separate cu Germania. Crahul URSS, a prognozat JCS (KNȘ), va antrena o reacție în lanț în întreaga lume: se va destrăma Mișcarea de rezistență în Europa, se va dezintegra Imperiul Britanic, vor avea o largă răspândire sentimentele progermane în Orientul Mijlociu și America Latină, alianța dintre armatele germană și japoneză în zona Suez va tăia accesul aliaților la petrolul din Orientul Mijlociu. SUA se vor trezi închise în Emisfera Vestică și vor fi nevoite să treacă la o apărare surdă și pe termen lung. Perspectivele se vor dovedi atât de sumbre, încât, în document se analizează varianta încheierii unei păci separate cu Germania sau cu ambele principale state ale ”Axei” ˡ (Axa Roma-Berlin-Tokyo, n.r.). Este adevărat, această variantă a fost respinsă, ca fiind sortită să conducă la o izolare totală a SUA de restul lumii.

Așa gândea conducerea militară a SUA, deloc înclinată să exagereze importanța factorului sovietic în război. La aceste cât se poate de verosimile consecințe geopolitice, mai trebuie adăugat faptul că victoria țărilor ”Axei” ar fi condus la o răspândire globală a modelului totalitar al nazismului german, a rasismului și a antisemitismului. Lumea s-ar fi aflat, atunci, la limita unei catastrofe universale.

Obținută împreună cu aliații, Victoria a îndepărtat lumea de această limită. Inamicii civilizației umane au fost nimiciți, ideile lor nebunești au fost discreditate pentru mult timp. O parte dintre elitele conservatoare ale Europei – cele care au colaborat și au cochetat cu fascismul – a fost zdrobită, s-au consolidat pozițiile forțelor de stânga și a celor democrate, care, într-o mare măsură, au stabilit vectorul dezvoltării, pe mai departe, a Europei în direcția statului social și a îmbunătățirii vieții majorității cetățenilor. Conștientizarea pericolului naționalismului agresiv și a dușmăniei dintre state a determinat apariția proceselor de integrare pe continentul european. Nimeni altcineva decât Churchill a fost unul dintre primii care au vorbit despre o Europă unită. S-a dat un puternic impuls destrămării sistemului colonial, cu ieșirea ulterioară, pe arena mondială, a unor noi giganți precum China și India. Astfel, victoria noastră în război a netezit calea spre crearea unei noi ordini mondiale, bazată pe începuturi mai juste și mai democratice.

Spre deosebire de Primul Război Mondial, bazele noii ordini mondiale s-au pus încă din timpul războiului, prin eforturile comune ale marilor puteri ale coaliției antihitleriste. Un rol important l-au jucat lecțiile învățate din experiența tristă a sistemului de la Versailles, a Ligii Națiunilor și a crizei economice mondiale din anii ‘30.

Liderii Celor Trei Mari puteri postbelice (URSS, SUA și Regatul Unit, n.r.) au înțeles necesitatea creării unor mecanisme noi, mai inclusive și mai eficiente, de susținere a securității internaționale și a stabilității economiei mondiale. De aici și proiectele de înființare a ONU, a sistemului Bretton-Woods, lansate la sfârșitul războiului.

Trebuie subliniat, în mod special, rolul țării noastre în planificarea și crearea lumii postbelice, rol trecut astăzi, deseori, sub tăcere sau denaturat. În Occident, a devenit o modă ca Uniunea Sovietică să fie prezentată aproape ”ca un bolnav”, un fel de ”spoiler” al coaliției antihitleriste, opunând-o democrațiilor occidentale. Iar, în realitate, țara noastră a avut o participare activă și egală în drepturi la crearea noilor instituții internaționale.

Cunoscutul diplomat american Charles Jost, participant la Conferința de la Dumbarton Oaks, unde s-au elaborat fundamentele ONU, își amintea că, pentru el, ca american, a fost dureros să vadă cum principala contribuție intelectuală la elaborarea Statutului ONU au avut-o ”doi ruși” – Arkadi Sobolev, membru al delegației sovietice și consilierul Departamentului de Stat, Leo Pasvolsky (2), de origine rusă. După cum arată documentele și noile studii ale cercetătorilor noștri, și la Conferința ONU de la Bretton-Woods, din 1944, delegația sovietică a fost activă și a obținut condiții prestigioase pentru URSS ca membră a FMI și Banca Mondială.

Este de la sine înțeles că nu a fost o întâmplare. Conducerea sovietică nu intenționa să stea departe de implicarea în formarea lumii postbelice și reglementarea postbelică. Sunt cunoscute cuvintele lui Stalin, potrivit cărora ”Rusia câștigă războaie, dar nu știe să folosească roadele victoriilor. Rușii luptă extraordinar, dar nu știu să încheie o pace; sunt ocoliți, nu sunt răsplătiți pe măsură” (3). Contemporan cu Primul Război Mondial, Stalin se temea că, și de această dată, aliații occidentali se vor folosi, mai întâi, de Rusia, în calitate de ”carne de tun” cu ajutorul promisiunilor, pentru ca, după aceea, să o ignore, la încheierea păcii. Victoria repurtată în război, care a transformat Uniunea Sovietică într-o mare putere, oferea mult așteptata șansă de a converti uriașele sacrificii umane și reușitele militare ale poporului sovietic în garanții de securitate a țării, pentru mulți ani înainte. Iar, Kremlinul nu avea de gând să rateze această oportunitate. Încă din 1943, se creează trei comisii NKID (Comisariatul Popular pentru Afaceri Externe, n.r.): de pregătire a tratatelor de pace și a arhitecturii postbelice, în frunte cu Maksim Litvinov, pe probleme legate de armistițiu, în frunte cu Kliment Voroșilov și pe chestiuni privind reparațiile, în fruntea căreia s-a aflat Ivan Maiski. La activitatea lor au contribuit nu doar diplomați, ci și oameni de știință și militari.

Planificatorii sovietici au pornit de la ideea continuării conlucrării cu aliații occidentali, considerată necesară pentru rezolvarea principalelor problemele ale politicii externe postbelice a URSS: neutralizarea pe termen lung a Germaniei și a Japoniei, legitimizarea noilor granițe sovietice și a zonelor de influență dincolo de acestea și obținerea ajutorului economic și financiar pentru repunerea pe picioare a economiei distruse a țării.

În ajunul Conferinței de la Ialta, Washingtonul a primit o cerere din partea URSS pentru un credit pe termen lung, de 6 miliarde de dolari, în vederea achiziționării de echipamente industriale americane, după război. Tot atunci, printr-o ordonanță a Guvernului, a fost creată o comisie interdepartamentală pentru pregătirea aderării URSS la FMI și Banca Mondială. Conducerea sovietică era dispusă să meargă mai departe decât partenerii ei occidentali în cooperarea postbelică, pentru asigurarea securității internaționale în cadrul ONU.

Încă în 1942, în timpul vizitei lui Viaceslav Molotov la Washington, Stalin a susținut pe deplin ideea lui Roosevelt privind ”cei patru polițiști” (”Marea Troică” plus China) ca principali garanți ai lumii postbelice. ”Nu pot exista îndoieli că, fără crearea unei forțe armate unite a Angliei, SUA, URSS, o forță capabilă să prevină agresiunea, este imposibilă menținerea păcii în viitor. Ar fi bine să fie inclusă și China”, i-a telegrafiat Stalin lui Molotov (4). La Conferința de la Teheran, Stalin a reluat și dezvoltat această idee, ridicând problema înființării unor forțe armate colective a celor patru puteri, care să controleze cele mai strategice puncte ale lumii pentru prevenirea, pe viitor, a oricăror agresiuni. Dar, Roosevelt, care, verbal, fusese de acord ”100 la sută” cu această idee, a evitat o dezbatere concretă a problemei (5), astfel că, posibilitatea de a avansa în această extrem de importantă direcție a fost pierdută. Prin urmare, schița unui Comandament militar unit sub forma unui Comitet de Stat Major al ONU rămâne pe hârtie.

Kremlinul considera, în mod justificat, că, prin contribuția sa determinantă la înfrângerea fascismului și prin uriașele sacrificii făcute în această luptă, URSS și-a cucerit recunoașterea intereselor ei legitime de securitate și de participare cu drepturi egale în politica mondială postbelică, alături de SUA și de Marea Britanie. Experții sovietici vedeau divergențele intereselor geopolitice, ideologice și de altă natură dintre marile puteri, dar nu credeau că aceste disensiuni au un caracter antagonist, ci sperau într-o ”delimitare pe cale amicală a sferelor de securitate din Europa, după principiul celui mai apropiat vecin” [potrivit lui Litvinov (6)].

Era vorba, în special, ca țările vecine cu Uniunea Sovietică să se abțină de a participa la alianțe militare și politice ale altor mari puteri în schimbul unor garanții similare din partea URSS, în privința puterilor occidentale. În esență, se avea în vedere o coexistență pașnică a sferelor de interese vitale ale marilor puteri, pe baza recunoașterii reciproce și a respectării acestor interese. Aceste idei se intersectau cu proiectele experților occidentali în politică internațională, printre care analistul de notorietate Walter Lippman, care, în cartea sa de mare rezonanță ”Obiectivele Statelor Unite în război” (1944), a definit aceste sfere de interese drept ”orbite strategice”, ce se rotesc în jurul marilor puteri – SUA cu Marea Britanie, Uniunea Sovietică, dar și China.

În opinia lui Lippman, aceste sisteme regionale de securitate s-ar fi putut respecta unul pe celălalt, venind să completeze activitatea viitoarei organizații de securitate, ONU (7). Pe această bază, s-ar fi putut menține consimțământul și interacțiunea marilor puteri, fără de care o pace durabilă, după război, ar fi imposibilă. Un lucru declarat, în repetate rânduri și de lideri occidentali – F.Roosevelt, W.Churchill, G.Truman.
Arhitectura mondială postbelică a avut și alte componente. Tratatele de pace cu sateliții europeni ai Germaniei au trasat noile granițe în Europa și au stabilit reparații în favoarea țărilor care au avut de suferit din cauza ocupației fasciste. Procesul de la Nürnberg a stabilit noile principii de drept internațional ale responsabilității pentru pregătirea, declanșarea și ducerea unui război agresiv sau co-participarea la astfel de acțiuni, inclusiv violență în privința indivizilor sau a minoritățile pe motive politice, de rasă sau religioase. Acordurile de la Potsdam privind Germania au determinat, în mare măsură, statutul postbelic al Germaniei și au consacrat responsabilitatea aparte a celor patru mari puteri învingătoare în chestiunea germană, care a devenit unul dintre stâlpii ordinii europene.

La Moscova – ca, de altfel, și la Washington și Londra – se aflau realiști, care nu ambiționau să creeze un sistem de securitate ideal, capabil să asigure pacea în lume pentru o veșnicie. La Ialta, Stalin a vorbit despre necesitatea de a păstra pacea timp de 50 de ani, iar Maiski scria în nota sa program ”Fundamente dezirabile ale păcii viitoare” despre anii ‘30-‘50, ce acoperă viața a ”două generații”(8). Generația liderilor care au trecut prin două războaie mondiale nu avea iluzii în privința obținerii unei armonii generale. Cu toate acestea, sistemul Ialta-Potsdam, creat de țările învingătoare, a rezolvat problema menținerii păcii pe acest viitor previzibil.

Nu a ieșit totul așa cum sperau și contau creatorii acestui sistem. În locul unei ”delimitări amicale a sferelor de interese” s-a produs delimitarea lor brutală prin împărțire și confruntare. În locul colaborării marilor puteri a început, între ele, Războiul Rece. Dar, faptul că a rămas rece este, în măsură, meritul sistemului Ialta-Potsdam. El nu a adus raiul pe pământ, dar, a nu permis să vină iadul pe pământ.
La aceasta a contribuit și efectul demonstrativ al Marii Victorii, care a arătat în mod evident capacitățile uriașe de mobilizare și puterea militară a Uniunii Sovietice. Respectul față de puterea militară sovietică și față de resursele ei umane s-a păstrat mult timp. URSS a trăit, încă mulți ani, din dobânzile la capitalul Marii Victorii, atâta timp cât a fost vie amintirea acesteia și amintirea despre ”renumitul tip de pagube generate de un atac asupra Rusiei”. Așa spunea, în 1944, la ședința comisiei Litvinov, academicianul E.V. Tarle, prognozând utilitatea ca aceste amintiri să fie păstrate și ”în viitoarele vremuri neliniștite” (9) .

Sistemul Ialta-Potsdam a reflectat în mod obiectiv raportul de forțe din lume, format ca urmare a distrugerii țărilor ”Axei” și, în primul rând, a enormelor victorii ale poporului sovietic și ale armatei lui. Factorii formatori ai acestui sistem au fost URSS și SUA, care au devenit polii sistemului bipolar. Fundamentul stabilității acestui sistem a fost descurajarea reciprocă a acestor doi poli, care au preluat conducerea sistemelor lor de alianțe. După ce Uniunea Sovietică a ajuns la paritate cu SUA din punct de vedere militar și strategic, rolul stabilizator al acestui factor de descurajare s-a intensificat.

În timpul crizelor Războiului Rece, ambele părți au învățat să evite o confruntare armată directă, au creat platforme bi- și multilaterale și mecanisme de obținere a unor acorduri reciproc acceptabile, precum și un nou regim de tratate într-un domeniu militar și strategic cheie – cel nuclear. Ele au pus la punct anumite reguli de comportament, inclusiv recunoașterea reciprocă tacită a sferelor de interese vitale ale uneia și ale celeilalte. În perioada de destindere, aceste reguli au dobândit o nouă dezvoltare, iar status-quo-ul postbelic a fost definitiv consfințit în dreptul internațional.

Ca urmare, sistemul Ialta-Potsdam, cu toate costurile și neajunsurile lui, s-a dovedit mult mai eficient și mai stabil decât predecesorul său – sistemul Versailles-Washington. La sesiunea jubiliară, de 70 de ani, a Adunării Generale a ONU, președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, declara: ”Sistemul de la Ialta a fost, cu adevărat, multîncercat, plătit cu viața a zeci de milioane de oameni, cu două războaie mondiale, care s-au rostogolit pe planetă în secolul al XX-lea și, să fim obiectivi, a ajutat omenirea să traverseze evenimentele furtunoase, uneori chiar dramatice, ale ultimelor șapte decenii, protejând lumea de șocuri de amploare”(10).

Apare o întrebare firească: de ce ordinea mondială creată de puteri aparținând unor sisteme socio-politice diferite s-a dovedit mult mai viabilă decât sistemul de la Versailles, construit de Cele patru mari state (cum se numeau atunci SUA, Marea Britanie, Franța și Italia) cu același tip de structură? O parte a răspunsului constă în luarea în considerare a experienței celor două războaie mondiale și a altor șocuri ale secolului al XX-lea (în acest sens, sistemul Ialta-Potsdam a fost obținut, cu adevărat, cu prețul multor suferințe). Nu întâmplător, preambulul la Statutul ONU începe cu cuvintele: ”Noi, popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus…”

A fost eliminat neajunsul cheie al sistemului de la Versailles – excluderea Rusiei, fără de care este imposibilă făurirea unei securități stabile în Europa și în lume. În urma victoriei, URSS a dobândit un nou statut și autoritate în lume, ceea ce nu mai putea fi ignorat. Acest lucru era bine înțeles de arhitecții occidentali ai lumii postbelice. ”Chiar dacă vouă nu vă plac rușii, oricum, sunteți obligați să aveți de-a face cu ei”, declara președintele F. Roosevelt în cercul lui de apropiați. ”Sunt prea măreți și prea puternici pentru a accepta dezarmarea și ar fi bine să urmați o veche regulă politică: dacă nu reușiți să determinați pe cineva să vi se supună prin forță, faceți din acel cineva un aliat. Și, atunci, veți obține o forță colosală”(11) . Altă deosebire dintre cele mai importante consta în faptul că, în contrast cu neputincioasa Ligă a Națiunilor cu responsabilitatea ei răspândită printre toți membri, ONU este bazată pe principiul rolului și al responsabilității deosebite a marilor puteri – membre permanente ale Consiliului de Securitate pentru menținerea stabilității internaționale. Poate nu au funcționat ele întotdeauna în comun, dar, faptul că fiecare dintre ele deține drept de veto le-a reținut de la acțiuni periculoase unilaterale.

După dezintegrarea URSS, fundamentele sistemului Ialta-Potsdam au fost subminate. În paralel, a avut loc și se derulează o politizare forțată a proceselor istorice. Trecutul este interpretat, tot mai des, ca un domeniu care are legătură directă cu problemele privind securitatea națională. ”Războaiele memoriei” au încetat să mai fie sfera unora dintre politicieni și a unor istorici marginali, preocupați să revizuiască rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial, rolul URSS în distrugerea nazismului, să nege sau să minimalizeze amploarea Holocaustului.
În favoarea rezoluției Parlamentului European ”Privind importanța păstrării memoriei istorice pentru viitorul Europei”, din 19 septembrie 2019, care a proclamat responsabilitatea egală a URSS și a Germaniei naziste în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial (12), au votat peste 500 de deputați – majoritatea covârșitoare. În ianuarie 2020, un apel de a apăra ”adevărul istoric” și de a recunoaște vinovăția URSS alături de cea a Germaniei naziste în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a fost lansat de la tribuna Parlamentului European și de către parlamentarul german, șeful grupului Partidului Popular European în Parlamentul European, Manfred Weber (13).

Nu o dată s-a încercat ca ieșirile penibile ale revizionismului istoric să fie înțelese și justificate prin ”politica externă agresivă” a Rusiei față de vecini, politică descrisă ca fiind, istoricește, chipurile, proprie Moscovei. O astfel de revizuire politizată (și, ceea ce este și mai important – sistemică) a evaluărilor privind cauzele și consecințele celui de-al Doilea Război Mondial a început cu mult înainte de evenimentele din 2014 și înainte de evenimentele din 2008. Odată cu Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 27 iunie 1996, problema țărilor est-europene ca victime ale comunistului a fost introdusă pe ordinea de zi general-europeană (14). Cunoscuta metaforă a prozatorului ceh Milan Kundera despre ”răpirea” Europei de Est și despre necesitatea ”readucerii” ei în familia popoarelor civilizate a dobândit, astfel, întruchipare practică.

Pe același palier se află și rezoluția-program a APCE ”Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare” (25 ianuarie 2006). Crimele comuniste sunt menționate în document la egalitate cu crimele nazismului. De altfel, tocmai acest document trebuie considerat punctul de plecare a mișcării de introducere, la nivelul politicii istorice general-europene, a ideii privind punerea semnului egalității între două totalitarisme – nazist și comunist (15).

Astfel, pas cu pas, se forma un ”simbol de credință”, unul aparte, a cărui esență constă în negarea rolului hotărâtor al URSS în victoria din cel de-al Doilea Război Mondial, relativism în atitudinea față de responsabilitatea pentru declanșarea lui, cu eliminarea unor aspecte precum împăciuirea agresorului (acordul țărilor occidentale cu Hitler și Mussolini de la München, 1938 – n.r.) și colaboraționismul cu Germania nazistă. În acest context, capătă justificare declarația comună a celor trei principale structuri ale UE (Consiliul European, Comisia Europeană și Parlamentul European) din 27 ianuarie 2020, dedicată Zilei Internaționale a Holocaustului. Pentru a-i caracteriza pe eliberatorii lagărului de concentrare nazist Auschwitz-Birkenau, s-a folosit, în text, eufemismul ”forțe aliate” (în loc de Armata Roșie – n.r.).

Ar fi incorect să limităm războiul memoriei” exclusiv la chestiuni care țin de securitate și politică externă. Potențialul lor distructiv este mult mai larg. El vizează atât respectarea drepturilor omului, cât și libertățile democratice. Interpretările unilaterale în alb și negru din trecut, devenite, pentru multe țări ale Europei, trend dominant, provoacă acte de vandalism, campanii de ură la adresa oamenilor care nu împărtășesc asemenea abordări. În acest context, pot fi menționate cazurile scriitorului polonez Jan Gross, a istoricului canadian de origine poloneză Jan Grabowski, a scriitoarei lituaniene Ruta Vanagaite, a senatorului italian Liliana Segre.

”Războaiele memoriei” sunt periculoase chiar și pentru țările occidentale ele însele. Este un aspect înțeles de numeroși oameni de știință, scriitori, activiști din țările UE, indiferent de atitudinea lor față de politica externă a Rusiei. Există, în acest sens, motive rezonabile. Dacă, astăzi, se pune semnul egalității între soldații Armatei Roșii și cei ai Wehrmacht-ului (ba chiar cu trupele SS), mâine se va spune că nazismul (și fascismul) a fost, alături de alte ideologii, un simplu sistem de opinii politice.

În mod similar, referitor la Spania, menționata Rezoluție a Parlamentului European privind păstrarea memoriei istorice poate lucra în favoarea reabilitării dictaturii lui Francisco Franco. Nu mai puțin sensibil este și cazul Greciei, care a traversat o grea perioadă de ocupație, apoi un război civil, unde a fost evident rolul semnificativ al comuniștilor. În Franța, o astfel de egalizare pune sub semnul îndoielii tot ce înseamnă Rezistență (unde rolul comuniștilor a fost mare), unul dintre principalii piloni ai identității postbelice a acestei țări.

Imposibil de evitat este și chestiunea granițelor interne europene, create după rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial, cu participarea ”agresorului” (în terminologia revizioniștilor istorici). Regiunea Tešin și Sudeții în componența Cehiei, o parte a Prusiei orientale și Pomerania în componența Poloniei, Transilvania în componența României. Chiar și acum, complicațiile din relațiile dintre Praga și Bruxelles apar, printre altele, și pe marginea consecințelor așa-numitelor decrete ale lui Benes. Se ridică o întrebare deloc neglijabilă: ar fi fost posibilă, oare, realizarea acestui scenariu fără victoria coaliției antihitleriste?

Dar, poate cel mai important aspect – crearea arhitecturii mondiale contemporane sub forma ONU și a instituțiilor ei, precum și elaborarea principiilor indivizibilității securității europene, consfințite în Actul final de la Helsinki. Toate acestea au devenit posibile grație acțiunilor aliaților din coaliția antihitleristă. Acțiunile lor s-au bazat, în mare măsură, pe înțelegeri neformale și diplomație secretă. Așa era stilul politico-diplomatic al acelor timpuri. Recunoscând rolul lui Stalin în abordările existente la acea vreme, acest rol trebuie împărțit cu Statele Unite ale lui F.Roosevelt și G.Truman și cu Marea Britanie a lui W.Churchill și C.Attlee.

Dar, ce a venit în locul sistemului Ialta-Potsdam? Mai întâi, tentativa de a impune o nouă ordine, unipolară, unde întreaga lume ar trebui să devină sferă de influență a SUA. Dar, nici nu au reușit americanii să se convingă pe sine și să-i convingă pe alții de necesitatea, stabilitatea și caracterul benefic al acestei ordini, că a și început, rapid, să se destrame, înainte de a se contura cum trebuie. S-a descoperit o rezistență acerbă a mediului internațional, o insuficiență de resurse ”ale forței dure și blânde” chiar la Statele Unite.

S-au ridicat alte centre de putere – China, Rusia, precum și alte puteri regionale, precum Iranul, Turcia și altele. Vedem, acum, cum America lui Donald Trump renunță să ducă această povară a statutului de lider mondial. În loc, se propune strategia egoismului național – apărarea unilaterală a intereselor naționale înguste, cu ignorarea intereselor altor țări. Formula ”fiecare pentru sine” sau ”toți împotriva tuturor” s-a dovedit contagioasă și pentru câteva alte state. Începem, deja, să adunăm roadele acestui egoism național, sub forma înmulțirii conflictelor locale, a intensificării cursei înarmării, a războaielor comerciale și a agravării problemelor globale care afectează întreaga populație a planetei – schimbările climatice, catastrofele ecologice, răspândirea epidemiilor. Dacă fiecare este pentru sine, cine este pentru toți?

Chiar și un adept nu foarte mare al colaborării multilaterale, precum Stalin, și-a avertizat partenerii occidentali de la Ialta în legătură cu pericolul egoismului după război. El a propus un toast ”pentru ca alianța noastră, născută în focul bătăliilor, să devină rezistentă și să se păstreze după război; pentru ca țările noastre să nu se adâncească doar în treburile proprii, ci să nu uite că, pe lângă propriile lor probleme, mai este o cauză comună și că în zilele de pace ele trebuie să apere cauza unității cu același entuziasm ca și în zilele de război” (16).

Desigur, vremurile s-au schimbat și acum este imposibilă revenirea la formatele conlucrării internaționale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și din primii ani postbelici. Dar, experiența lui plină de învățăminte poate și trebuie să fie folosită. Una dintre ideile cheie ale acestei moșteniri și care căpătă, astăzi, o mare actualitate, este rolul deosebit al marilor puteri în menținerea păcii și a securității internaționale. Nu este, desigur, vorba despre dictatul marilor puteri, imposibil în lumea noastră multi-polară și democrată. Dar ținând cont de rolul și de greutatea lor în politica mondială, pe umerii lor apasă o responsabilitate aparte pentru soarta omenirii, care trebuie umplută cu noul conținut.

Fără acțiuni comune și convenite ale principalilor actori ai politicii mondiale, fără leadership-ul lor colectiv nu poate fi depășită entropia relațiilor internaționale. Să consideri că acest lucru va izbuti în mod stihinic, ar fi, desigur, o naivitate. Dar, stabilirea unei astfel de conlucrări este simplificată de absența, spre deosebire de vremurile războiului rece, a unor profunde divergențe sistemice între marile puteri.

De aceea, propunerea președintelui nostru de a convoca prima întâlnire la nivel înalt din istorie a celor cinci puteri nucleare – fondatoare ale ONU, pentru o analiză temeinică a problemelor lor comune, este cât se poate de binevenită. Măcar ar putea impulsiona ”o dezbatere de amploare globală a rolului colaborării internaționale în edificarea viitorului”, un apel în acest sens fiind lansat chiar de ONU, în ajunul împlinirii a 75 de ani de existență. În cel mai bun caz, o astfel de întâlnire poate deveni punct de cotitură în stabilirea unei noi cooperări constructive între marile state ale politicii mondiale. Acest lucru vizează, în primul rând, eliminarea premiselor pentru un război global, elaborarea de noi abordări pentru asigurarea stabilității pe planetă.

Semnificația istorică a Marii Victorii constă în faptul că, atunci, marile puteri ale coaliției antihitleriste au putut să câștige războiul și să pune bazele lumii postbelice. Acum, misiunea lor este ca – fără a aștepta un mare război și alte șocuri – să facă lumea noastră, deocamdată deosebit de haotică și periculoasă, nepericuloasă, măcar pentru câteva generații de acum înainte. Iar, în această cauză comună, un rol important îi revine țării noastre.

—————————
1 Strategic Policy of the United Nations and the United
States on the Collapse of Russia. August 7 1942 // National Archives (College Park, Md), Record Group 165, ABC 384, USSR (6-1-42).
2 Yost Ch. History and Memory: A Statesman’s
Perceptions of the Twentieth Century. N.Y.: Norton, 1980. P. 93.
3 Чуев Ф. Молотов. Полудержавный властелин. М.:
Олма-Пресс, 2002. С. 102.
4 Ржешевский О.А. Война и дипломатия: документы,комментарии (1941-1942). М.: Наука, 1997. С. 192.
5 Советский Союз на международных конференцияхпериода Великой Отечественной войны 1941-1945 гг. Тегеранская конференция руководителей трех союзных держав – СССР, США и Великобритании (28 ноября – 1 декабря 1943 г.) // Сборник документов. М.: Полит-издат, 1978. Т. 2. С. 117-118.
6О перспективах и возможной базе советскобританского сотрудничества. 16 ноября 1944 г. //
Архив внешней политики Российской Федерации
(далее – АВП РФ). Ф. 06. Оп. 6. П. 14. Д. 143. Л. 84. 7 Lippmann W. U.S. War Aims. Boston: An Atlantic
Monthly Press Book; Little, Brown and Co., 1944. Сh. 3.
8 Майский – Молотову, 11 января 1944 г. // АВП РФ.Ф. 06. Оп. 6. П. 14. Д. 147. Л. 8, 3.
9 Об отношении к Италии (Протокол заседания от04.09.1944) // АВП РФ. Ф. 06. Оп. 2. П. 8. Д. 4. Л. 110-111.
1070-я сессия Генеральной Ассамблеи ООН, 28 сентября 2015 г. // URL: http://kremlin.ru/events
/president/news/50385
11 Мальков В. Великий Рузвельт. «Лис в львинойшкуре». М.: Эксмо, 2011. С. 405.
12 European Parliament resolution of 19 Sep-tember2019 on the importance of European remembrance for the future of Europe (2019/2819/RSP/).
13 Distortion of European history and remembrance ofthe Second World War (topical debate). Strasbourg.
Wednesday, 15 January 2020. // URL: https://www.europarl.europa.eu/doceo/document /CRE-9-2020-01-15-INT-3-389-0000_EN.html 14 Measures to dismantle the heritage of former communist totalitarian systems. Resolution 1096/1996
// URL: https://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/XrefXML2HTML-en.asp?fileid=16507
15 Need for international condemnation of crimes oftotalitarian communist regimes. Resolution 1481/2006
// URL: https://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-
XML2HTML-en.asp?fileid=17403&lang=en
16 Черчилль У. Вторая мировая война: В трех книгах.М.: Воениздат, 1991. Кн. 3. Т. 5-6. С. 522.

1 Comment

  1. Christian Mindris spune:

    Excelent! L-am citit si recitit. O analiza deosebita a vremurilor tulburi de atunci, dar si acelor la fel de tulburi ale zilelor noastre. O traducere impecabila! Felicitari@

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 621509