Cazul Navalnîi: Margarita Simonian lansează o nouă versiune a celor întâmplate
06/09
Zaharova a acuzat Berlinul de tărăgănarea anchetei în cazul Navalnîi
06/09

File de istorie. Viaceslav Nikonov: Pact (I-V)

Protocolul secret adițional la Tratatul de neagresiune sovieto-german, semnat la Moscova, la 23 august 1939/ Foto: RIA Novosti

Revista ”Russkii mir.ru” a publicat capitolul ”Pactul” din cartea ”Memorie scurtă. Cine a început al Doilea Război Mondial”, scrisă de Viaceslav NIKONOV, doctor în științe istorice, președintele Comisiei Dumei de Stat pentru educație și știință, președintele conducerii Fundației ”Russkii mir”.

Viaceslav Nikonov/ Foto. RIA Novosti

Tratatul de neagresiune încheiat între Germania și Uniunea Sovietică la 23 august 1939 continuă să fie subiect de dispune și speculații de rea credință. Trebuie avut în vedere faptul că, pe durata tuturor anilor antebelici, democrațiile occidentale au promovat o politică de ”împăciuire” a Germaniei, în speranța de a îndrepta potențialul ei distrugător împotriva Uniunii Sovietice. Moscova ar fi preferat, desigur, o alianță cu democrațiile occidentale – măcar ele nu intenționau să distrugă pe capete poporul sovietic – și chiar a propus de nenumărate ori o astfel de alianță. Dar URSS nu era încă privită la Paris și Londra ca stat demn să intre în relații de alianță cu țări ”onorabile”. Stalin nu a primit nici un telefon, nici cel mai mic mesaj scris din partea premierului Marii Britanii, Neville Chamberlain și a premierului Franței, Edouard Daladier, care s-au întâlnit în repetate rânduri cu Hitler, semnând cu el acorduri și aflându-se în permanenta legătură cu el. Tratatul de neagresiune sovieto-german a fost încheiat doar când au intrat în impas tratativele Moscovei cu Anglia și Franța, care nu doreau să-și asume nici un fel de obligații militare.

Decizia de a-l invita la Moscova pe reprezentantul conducerii germane a fost luată la Kremlin la 11 august 1939. Președintele Consiliului Comisarilor Poporului a URSS (prim-ministrul – n.r.), Viaceslav Molotov, a primit misiunea de a supune dezbaterii oficiale întreg spectrul de probleme ridicate anterior de nemți. În aceeași zi, el i-a comunicat telegrafic împuternicitului temporar cu afaceri al URSS în Germania, Gheorghi Astahov, ”Preferăm să negociem aceste chestiuni la Moscova”. La 12 august, Astahov îi scrie lui Molotov: ”Primind indicațiile în telegrama Dumneavoastră, l-am vizitat astăzi pe Karl Schnurre (șeful subsecției est-europene a secției de politică și economie a MAE german, n.r.) și i-am spus că o serie de obiective concrete (legături culturale, presa, ”împrospătarea” acordurilor, Polonia), indicate în diferite momente de el, de Joachim von Ribbentrop (ministru de externe al Germaniei în perioada 1938-1945, n.r.) și de Esnst von Weizsäcker (politician german, Brigadeführer-SS, n.r.) pentru a fi discutate cu noi, Vă interesează, dar că Dumneavoastră considerați că este de dorit să le abordați la Moscova, ”treaptă cu treaptă”, nu începând cu cele mai complexe. Schnurre a rămas oarecum pe gânduri și apoi a spus că tot ce i s-a transmis va fi comunicat mai sus”.

Ribbentrop îi indică lui Daladier locul de semnare. Semnarea Acordului de la München, la 30 septembrie 1938/ Foto de arhivă/ RIA Novosti

La 13 august, Schnurre l-a găsit pe Astahov în împrejurimile Berlinului: ”Cerându-și iertare că mi-a stricat odihna de duminică pentru că m-a chemat la el la o oră atât de nepotrivită, Schnurre a spus că a fost nevoit să facă așa deorece evenimentele evoluează într-un ritm foarte rapid și nu se poate pierde timp… Astăzi dimineață a avut o a doua discuție cu Ribbentrop, care l-a rugat să-mi comunice urgent următoarele: Guvernul german, luând în atenție dorința exprimată de noi de a purta discuții privind îmbunătățirea relațiilor, ar fi dorit ca aceastea să se desfășoare la Berlin, unde părții germane i-ar fi mai comod să-și exprime direct punctul de vedere. Având însă în vedere și dorința noastră de a discuta la Moscova, este de acord și cu asta. Totuși, în acest caz ar dori ca asemenea discuții să fie încredințate cuiva dintre persoanele apropiate lui fuhrer… a rostit numele doctorului Frank… Frank are rangul de ministru al Reich-ului și este ”fuhrerul juriștilor germani”… Firește, a adăugat ca și cum de la sine Schnurre, cel mai corect mijloc ar fi fost o discuție directă între Ribbentrop și Molotov…”.

În aceeași zi, Astahov i-a transmis lui Schnurre răspuns din partea lui Molotov, cu exprimarea disponibilității de a dezbate problemele ridicate de nemți, inclusiv cea poloneză. La 14 august, Ribbentrop a trimis un mesaj amplu, unde, printre altele, se spunea: ”Nu sunt divergențe reale ale intereselor Germaniei și URSS și, chiar dacă spațiile vitale ale Germaniei și ale URSS se ating tangențial, nu se intersectează în privința necesităților lor firești… Guvernul imperial este de părere că în privința spațiului dintre Marea Baltică și Marea Neagră nu există nici o chestiune care să nu poate fi reglementată spre mulțumirea completă a ambelor părți”. Mesajul i-a fost predat lui Molotov la 5 august de ambasadorul Germaniei în Rusia, Schulenburg (Friedrich-Werner Graf von der, n.r.) , care s-a scuzat ”pentru insistența cu care a cerut să fie primit”. Citind festiv instrucțiunea, ambasadorul a rugat stăruitor ca mesajul să-i fie comunicat lui Stalin.

Ministrul german de externe, Joachim von Ribbentrop/ Foto de arhivă/ Russki mir

Prim-ministrul și ministrul de Externe al URSS, Viaceslav Molotov/ Foto de arhivă

– Având în vedere importanța declarației Dumneavoastră, răspunsul îl veți primi după ce va fi prezentat Guvernului sovietic, a răspuns Molotov. Dar încă de acum pot saluta dorința Guvernului german de a îmbunătăți relațiile reciproce cu URSS. În ceea ce privește venirea lui Ribbentrop la Moscova, pentru ca schimbul de păreri să dea rezultate, este nevoie de o pregătire corespunzătoare… Are oare Guvernul german vreo părere concretă în privința încheierii unui pact de neagresiune cu URSS?

– Cu Ribbentrop această chestiune nu s-a dezbătut…

– O să vă chem special și vă dau răspuns la declarația de astăzi. Înaintea sosirii lui Ribbentrop trebuie făcută o pregătire, pentru a adopta soluții, nu doar pentru a purta tratative.

În aceeași zi, ambasadorul american în URSS, Laurence Steinhardt, căruia i-a parvenit, într-un final, pe căi ocolitoare, scrisoarea de la Franklin Roosevelt (președinte al SUA în perioada 1933-1945, n.r.) a ajuns la Molotov. ”Procesul de transmitere a mesajului secret al lui Roosevelt către Stalin se face în condiții de mare secret”, scrie Susan Butler în cartea ”Stalin și Roosevelt: Marele parteneriat”. Pentru a evita apariția indignării în rândul izolaționiștilor americani, care tânjeau să găsească semne ale amestecului lui Roosevelt în politica europeană, mesajul i-a fost trimis lui Steinhardt și semnat nu de Roosevelt, ci de Sumner Welles (diplomat, adjunct al secretarului de stat, n.r.).

Președintele Statelor Unite, Franklin Delano Roosevelt/ Foto de arhivă

Și ce a citit Molotov, iar după el și Stalin? ”Stimate domnule ambasador, președintele m-a rugat să vă transmit o informație urgentă… Pe măsură ce țările Axei vor obține victoria, acest lucru va avea în mod inevitabil o influență substanțială și imediată atât asupra Statelor Unite, cât și a Uniunii Sovietice. În acest caz, influența la care am făcut referire se va exercita mult mai repede asupra pozițiilor Uniunii Sovietice, decât ale Statelor Unite… Președintele nu poate oferi ajutor în chestiunea dată, dar consideră că obținerea unui acord corespunzător de contracarare a agresiunii cu alte puteri europene va avea, fără îndoială, un efect stabilizator, în interesul asigurării păcii internaționale”.

Și ce concluzii ar fi trebuit să tragă Kremlinul din această scrisoare semnată de adjunctul secretarului de stat al SUA și datată 4 august? Doar faptul că SUA nu vor mișca un deget în cazul altei agresiuni a lui Hitler. Mai ales că acest conținut al ”mesajului ultra-secret” apărea în aceeași zi, 15 august, în presa poloneză și germană. Mai mult, Steinhardt va acuza Moscova de scurgere de informații. Iar asta în condițiile în care scurgerea s-a produs înainte ca Molotov să primească mesajul. De la Kremlin ”nu s-a scurs” nimic, mai ales către nemți și polonezi.

Tratativele cu delegația militară anglo-franceză continuă. Dar cel mai important este că la Kremlin se știa: ”Tratativele de la Moscova nu erau însoțite de o prelucrare, în staffurile Angliei și Franței, a unor aspecte concrete de conlucrare operativă și strategică cu comandamentul Armatei Roșii a Muncitorilor și Țăranilor (RKKA)”. Au stat toată ziua de 16 august, după care Voroșilov (Kliment Voroșilov, comandant militar, mareșal al Uniunii Sovietice, n.r.) a supus propunerea anglo-franceză ”unei critici severe, sublinind caracterul ei absolut abstract, universalismul și sterilitatea ei”. La 17 august, Aleksandr Loktionov (general-maior, n.r.), șeful Forțelor Miliare Ariane ale RKKA, a făcut o informare în legătură cu forțele aeriene ale URSS. ”La sfârșitul ședinței are loc o dezbatere privind activitatea pe mai departe a consfătuirii. Misiunea sovietică apreciază ca necesară amânarea ei până la obținerea unor răspunsuri din partea Guvernelor Angliei și Franței. Misiunea anglo-franceză insistă să fie stabilită data următoarei ședințe, motivând că, în caz contrar, presa mondială va interpreta o astfel de pauză drept întreruperea tratativelor. Consfătuirea ia decizia ca următoarea ședință să fie stabilită pentru 21 august”.

Informații despre concentrarea de trupe germane la granița poloneză erau în toate capitalele. La Londra, au fost chemați din concediu membri ai guvernului britanic, dar care nu manifestau o îngrijorare deosebită: trupele germane se deplasau spre est, nu spre vest. Atașatul militar britanic Firebrace descria starea de spirit a misiunii britanice la Moscova: ”În viitorul război, Germania, atacând cu forțe covârșitoare Polonia, o va ocupa într-o lună, două. În acest caz, curând după izbucnirea războiului, trupele germane vor ajunge la granița sovietică. Fără îndoială, Germania va propune apoi puterilor occidentale o pace separată cu condiția să i se acorde libertatea de a lansa o ofensivă spre est”.

La 17 august, Schulenburg îi comunică lui Molotov că a primit răspuns de la Berlin și i-a înmânat o notă: ”Germania este gata să încheie cu URSS un pact de neagresiune, iar dacă guvernul URSS va dori așa ceva, acesta să fie fără denunțare, pentru o perioadă de 25 de ani. Mai departe, guvernul german este gata să dea garanții Statelor baltice, împreună cu URSS. În sfârșit, Germania, în virtutea poziției pe care o ocupă, își exprimă disponibilitatea de a-și folosi influența pentru îmbunătățirea și consolidarea relațiilor sovieto-japoneze. Fuhrerul susține punctul de vedere, conform căruia, luând în considerare situația actuală și posibilitatea producerii în orice moment a unor evenimente serioase (Germania nu intenționează să rabde și pe mai departe provocările poloneze), este de dorit o clarificare principială și rapidă a relațiilor germano-sovietice și o atitudine reciprocă față de problemele de actualitate în momentul de față. Din acest motiv, ministrul de Externe al Germaniei, domnul von Ribbentrop, își exprimă disponibilitatea de a veni cu avionul la Moscova în orice clipă, începând din 18 august, cu împuterniciri din partea fuhrerului pentru a purta tratative privind totalitatea problemelor germano-sovietice și, dacă vor fi întrunite condiții corespunzătoare (gegebenenfalls) să semneze acorduri corespunzătoare”.

În timpul discuției cu Schulenburg, Molotov avea în mână răspunsul la propunerea germană din 15 august. Pe lângă tradiționalele reproșuri la adresa politicii germane, nota spunea, printre altele: ”Guvernul URSS consideră că primul pas spre o asemenea îmbunătățire a relațiilor dintre URSS și Germania ar putea fi încheierea unui acord comercial și de creditare. Guvernul URSS consideră că al doilea pas ar putea fi, peste foarte scurtă vreme, semnarea pactului de neagresiune sau confirmarea pactului de neutralitate din 1926, cu adoptarea concomitentă a unui protocol special privind interesul părților contractante de unele sau altele dintre chestiunile de politică externă, astfel încât să se constituie ca parte organigă a pactului”.

– Trebuie să avertizez că tovarășul Stalin este la curent și răspunsul a fost convenit cu el… Apreciem modul în care a fost abordată problema de Guvernul german, ce subliniază seriozitatea intențiilor sale, prin propunerea de a trimite la Moscova un politician de seamă, spre deosebire de englezi, care au trimis la Moscova un funcționar de rang inferior, Strang. Dar nu vrem să facem mare zarvă înainte de vreme.

– În privința tratativelor comerciale și de creditare, impresia mea este că un acord va fi, dacă nu azi, atunci mâine. La al doilea pas, voi telegrafia la Berlin și voi cere proiectul de acord. Nu întrevăd greutăți în privința protocolului suplimentar… Centrul de greutate se va afla în protocol și, de aceea, ar fi de dorit să primim din partea Uniunii Sovietice măcar schița protocolului…

În acel moment, ceva cardinal putea să schimbe doar Polonia, acceptând să primească ajutor sovietic. Pe 19 august, generalul francez Felix Musse și atașatul militar britanic, locotenent-colonelul Sward l-au vizitat pe șeful statului major general polonez Wacław Stachiewicz și i-au explicat însemnătatea, din punct de vedere al ”implicațiilor strategice” pe care le-ar avea, pentru Polonia, ajutorul sovietic. Conducerii de la Varșovia i s-a propus să-și dea acordul tacit asupra formulei, care nu obliga la nimic, dar care ”ar oferi delegațiilor care poartă tratative la Moscova, oportunitatea de a analiza deschis diferiții factori militari care au legătură cu acest lucru și de a elabora un plan concret, de care guvernul polonez nu este obligat să țină cont până la prezentarea lui în formă finală”.

În aceeași zi, ministrul de Externe al Poloniei, Joseph Beck, la indicația mareșalului Edward Rydz-Śmigły (comandantul suprem al armatei poloneze în războiul din 1939, n.r.) i-a dat ambasadorului francez Noel un răspuns negativ la chestiunea privind posibilitatea ca trupelor sovietice să tranziteze teritoriul polonez, declarând că polonezii ”nu pot sub nici o formă să discute problema privind utilizarea unei părți a teritoriului lor național de către trupe străine”.

În acest timp, Schulenburg îi cere din nou scuze lui Molotov, pentru insistența cu care a cerut audiența:

– Tot ce mi-a comunicat Ribbentrop corespunde punctului de vedere al lui Hitler… La Berlin se tem de un conflict între Germania și Polonia. Evenimentele ulterioare nu depind de Germania. Situația s-a încordat într-atât, încât este suficient un incident cât de mic pentru a apărea consecințe serioase. Ribbentrop crede că relațiile reciproce dintre URSS și Germania trebuie clarificate înainte de izbucnirea conflictului, deoarece, în timpul conflictului, acest lucru se poate realiza mai greu… Ribbentrop ar avea prerogative nelimitate, din partea lui Hitler, de a semna orice tratat pe care l-ar dori Guvernul sovietic… Timpul nu mai are răbdare.

– Toate cele spuse de Dumneavoastră trebuie analizate de Guvernul sovietic. Venirea lui Ribbentrop ar avea o însemnătate pozitivă. Dar, înainte de venirea lui Ribbentrop, deciziile trebuie să fie mai mult sau mai puțin pregătite.

Schulenburg s-a întors la ambasadă și, după cum scrie Gustav Hilger (diplomat german, a lucrat la ambasada Germaniei în URSS în perioada 1923-1941, iar în timpul tratativelor a fost translator între Molotov și Ribbentrop, n.r.), la zece minute a sunat telefonul: era, din nou, invitat la Molotov, care i-a anunțat:

– Am raportat guvernului conținutul discuției de astăzi. Pentru a ne ușura munca, vă transmit proiectul pactului.

Textul proiectului sovietic arăta așa: ”Articolul 1. Ambele părți contractante se obligă să se abțină reciproc de la orice fel de violențe și acțiuni de agresiune una împotriva alteia sau atac una asupra celeilalte, atât separat, cât și împreună cu alte puteri. Articolul 2. În cazul în care una dintre Părțile contractante face obiectul violenței sau atacului din partea unei a treia puteri, cealaltă Parte contractantă nu va susține, sub nici o formă, astfel de acțiuni din partea acelei puteri… Actualul Pact este valabil numai prin semnarea concomitentă a unui protocol special pe punctele de interes pentru Părțile Contractante din domeniul politicii externe. Protocolul este parte organică a pactului”.

După ce l-a citit, președintele Consiliului Comisarilor Poporului a continuat: ”Ribbentrop ar putea veni la Moscova la 26-27 august, după publicarea Acordului de comerț și creditare”.

1939. Ministrul polonez de externe, Jozef Beck, l-a vizitat pe Reichscancelarul Germaniei, Adolf Hitler, la reședința sa Oberhof/ Foto de arhivă

În aceeași noapte, la Berlin, a fost semnat Acordul de creditare sovieto-german, în virtutea căruia Uniunea Sovietică primea un împrumut de 200 de milioane de mărci, pe șapte ani, pentru achiziționarea de produse germane.

Pentru a reduce influența factorului japonez asupra eventualelor tratative cu Berlinul, la 20 august, trupele sovietice au lansat o ofensivă decisivă la Halhin-Gol. ”La 21 și 22 s-au dus lupte grele, în special în zona Marilor Nisipuri, unde inamicul a opus o rezistență mai serioasă decât am presupus, își amintea Jukov. Pentru a corecta greșeala comisă, a trebuit să aruncăm suplimentar în luptă, din rezervă, brigada a 9-a motorizată și să întărim artileria”. Amploarea războiului cu Japonia crește.

Varșovia își continuă linia. La 20 august, Beck îl sună pe ambasadorul Poloniei la Londra: ”Nici un fel de acorduri militare nu leagă Polonia de Uniunea Sovietică și Guvernul Poloniei nu intenționează să semneze asemenea acorduri”. Ambasadorul Poloniei în Germania, Joseph Lipski, i-a propus lui Beck să vină de urgență la Berlin și să accepte orice condiții germane, iar Varșovia era pregătită să facă acest lucru. Numai că, pe Hitler nu-l mai interesa, deja, părerea Poloniei.

Numărătoarea inversă până la atacul asupra Poloniei se calcula deja în ore, iar eventualitatea unei înțelegeri anglo-germane, să spunem, rămânea mai ridicată decât una anglo-sovietică. ”În august 1939, problema clarificării pozițiilor Angliei și URSS în cazul unui război în Polonia a intrat, pentru Germania, în faza determinantă”, subliniază Mihail Meltiuhov în cartea ”Războaiele sovieto-poloneze”. La 2-3 august, Germania a sondat activ Moscova, la 7 august – Londra, la 10 august – Moscova, la 11 august Londra, la 14-15 august – Moscova.

La 21 august, Londrei i s-a propus să-l primească, pentru negocieri, pe Goering, iar Moscovei – pe Ribbentrop, pentru semnarea pactului de neagresiune.

Atât URSS, cât și Marea Britanie au răspuns afirmativ – ” Temându-se să nu pună în pericol vizita lui Goering, conducerea britanică interzice, deocamdată, mobilizarea”.

Și, ce să facă Moscova, când Berlinul propune să se ajungă la o înțelegere de neagresiune și linia dincolo de care trupele germane nu vor trece, atacând Polonia, dar Londra, Parisul și Varșovia nu au dorința de a ajunge la o înțelegere cu URSS?

La 21 august, la 11.30, ora Berlinului, MAE german a anunțat despre tratative în derulare cu URSS, în legătură cu pactul de neagresiune. Ambasadorul britanic în Germania, Nevill Henderson, a raportat la Londra că ”prima impresie, la Berlin, este o mare ușurare… Încă o dată, credința poporului german în capacitatea lui Hitler de a-și atinge scopul fără război a fost, din nou, confirmată”.

La ora 15.00, Schulenburg i-a înmânat lui Molotov o telegramă de la Hitler, pe numele lui Stalin: ”1) Salut sincer încheierea Acordului comercial germano-sovietic, care este primul pas pe drumul schimbării relațiilor germano-sovietice. 2) Încheierea pactului de neagresiune înseamnă pentru mine fixarea politicii germane pe o lungă durată. Astfel, Germania se întoarce la linia politică folositoare, timp de secole, ambelor state. De aceea, Guvernul german este, în acest caz, plin de determinarea de a trage toate concluziile din aceste schimbări radicale. 3) Accept proiectul pactului de neagresiune propus de președintele Consiliului Comisarilor Poporului al URSS, domnul Molotov, dar consider necesară clarificarea pe calea cea mai scurtă a problemelor legate de document. 5) Tensiunea dintre Germania și Polonia a devenit insuportabilă. Atitudinea poloneză față de o mare putere este de așa natură încât criza poate izbucni de la o zi la alta. 6) … Vă propun, încă o dată, să-l primiți pe ministrul meu de Externe marți, 22 august, dar nu mai târziu de miercuri, 23 august. Ministrul Afacerilor Externe are prerogative atotcuprinzătoare și nelimitate pentru a alcătui și a semna atât pactul de neagresiune, cât și protocolul”.

În același timp, de la Berlin, Henderson a telegrafiat guvernului său: ”Au fost luate măsuri pentru ca Goering să sosească în secret, miercuri, 23”. Dacă nu s-ar fi semnat pactul germano-sovietic, s-ar fi semnat pactul germano-britanic.

La ora 17.00, Molotov i-a înmânat lui Schulenburg scrisoarea lui Stalin, adresată lui Hitler. ”Vă mulțumesc pentru scrisoare. Sper că Acordul germano-sovietic de neagresiune va crea o cotitură spre o îmbunătățire serioasă a relațiilor politice dintre țările noastre. Popoarele țărilor noastre au nevoie de relații pașnice între ele. Acordul Guvernului german pentru încheierea pactului de neagresiune creează baza pentru lichidarea tensiunii politice și pentru instaurarea păcii și a colaborării între țările noastre. Guvernul sovietic mi-a încredințat misiunea de a vă comunica că este de acord ca domnul Ribbentrop să vină la Moscova la 23 august”.

La 22 august 1939, ziarele au publicat un comunicat al agenției TASS despre așteptata vizită a lui Ribbentrop la Moscova, pentru tratative privind încheierea unui pact de neagresiune. Dar, a fost stipulat faptul că aceste negocieri “nu pot întrerupe sau încetini în niciun fel negocierile anglo-franco-sovietice”. A fost cel mai puternic semnal dat Londrei și Parisului. În acel moment, în relațiile sovieto-germane nimic nu era, încă, predeterminat. Șefii de guvern sau cei ai ministerelor de externe din Marea Britanie și Franța ar fi putut să scrie sau să-l sune pe Stalin sau pe Molotov și să dea de înțeles că sunt interesați de succesul negocierilor trilaterale.

Un nou München

Însă, premierul Chamberlain trimite un mesaj urgent nu lui Stalin sau lui Molotov, ci … lui Hitler. Confirmându-și intenția de a-și îndeplini obligațiile față de Polonia, premierul britanic a dat asigurări că este gata să negocieze atât problemele litigioase ale relațiilor dintre Germania și Polonia, cât și “probleme mai vaste, care se referă la viitorul relațiilor internaționale, inclusiv probleme de interes pentru Marea Britanie și Germania”… Ambasadorul american în Franța, Bullitt, care era familiarizat cu mesajul, a ajuns la concluzia că a fost propus un nou München – acum, în detrimentul Poloniei… Cu toate acestea, Chamberlain însuși nu ascundea acest lucru, crescând presiunea asupra Poloniei, pentru ca ea să accepte orice condiții germane. Ambasadorul britanic în Germania, Henderson, era în contact direct cu Hitler și cu Ribbentrop.

1938. Prim-ministrul britanic, Neville Chamberlain, întors dde la Munchen, a declarat: „Am adus pacea generației noastre”/ Foto de arhivă

Prim-ministrul francez Daladier s-a adresat, și el, în acea zi, nu lui Stalin sau lui Molotov, ci… lui Hitler: „Niciun francez nu a făcut vreodată mai mult decât mine pentru a întări nu numai pacea dintre cele două popoare ale noastre, ci și cooperarea sinceră”. Iar la 22 august, premierul francez a propus “tuturor țărilor de pe pământ să-și trimită urgent delegații la Washington, pentru a încerca să elaboreze o soluție pașnică în amenințătoarea situație actuală”. Chamberlain, prin intermediul ambasadorului său Kennedy, a sugerat ca Statele Unite “să exercite influență asupra guvernului polonez”, astfel încât să facă concesiile pe care Hitler le cerea și, prin acest demers, războiul să fie prevenit. Roosevelt a respins atât inițiativa franceză, cât și pe cea britanică, ca fiind naive, cred – având în vedere dezinteresul lui Hitler față de noul München.

Molotov s-a întâlnit cu ambasadorul Franței în URSS, Najiar și a subliniat că guvernul sovietic a decis să încheie un acord cu Germania numai atunci când s-a convins definitiv că, în negocierile anglo-franco-sovietice nu se poate obține nimic pozitiv . Dar, chiar dacă va fi semnat un pact sovieto-german de neagresiune, acest lucru nu trebuie să însemne neapărat încetarea negocierilor dintre cele trei puteri. Ceva mai târziu – de exemplu, peste o săptămână – acestea ar putea fi continuate.

Totul depindea de primirea cât mai curând posibil a răspunsurilor cuprinzătoare din partea guvernului Marii Britanii și cel al Franței, dar acestea nu existau … La Londra, era așteptată sosirea lui Göring.

La 22 august, Hitler a convocat o întâlnire a comandanților trupelor, la Obersalzberg și a ținut un discurs de o oră și jumătate, în care, printre altele, a spus:

– Până la urmă, în lume există doar trei mari oameni de stat – Stalin, eu și Mussolini. Mussolini este cel mai slab, pentru că el nu a fost capabil să strivească nici puterea coroanei și nici biserica. Stalin și cu mine suntem singurii care prevăd viitorul. Prin urmare, în câteva săptămâni, îi voi întinde mâna lui Stalin la granița comună germano-sovietică și, împreună cu el, voi începe să redistribuim lumea … Polonia va fi privată de populația sa și populată cu germani. Pactul meu cu polonezii a fost conceput, în linii mari, ca să câștigăm timp. În ceea ce privește restul, domnilor, soarta Rusiei va fi exact la fel cu cea pe care o pregătesc, acum, pentru Polonia. După moartea lui Stalin – este un om foarte bolnav – vom distruge Uniunea Sovietică. Atunci, se vor ivi zorii dominației germane pe pământ … Ribbentrop are ordinul de a face orice propunere și de a accepta orice cerere.

Edouard Daladier, prim-ministrul Franței în 1933, 1934 și între anii 1938 și 1940/ Foto: Russki mir

Generalul von Manstein, care a fost prezent la întâlnire, scria: “Cea mai mare surpriză și, în același timp, cea mai profundă impresie, în mod firesc, a fost produsă de anunțul cu privire la viitoarea încheiere a unui pact cu Uniunea Sovietică. <…> Acum, Hitler a anunțat că ministrul de externe von Ribbentrop – care a fost prezent la ședință și cu care el și-a luat rămas bun, în prezența noastră – zboară la Moscova, pentru a încheia un pact de neagresiune cu Stalin. Prin aceasta, a spus el, principalele atuuri au fost scoase din mâinile puterilor occidentale”.

În dimineața zilei de 23 august, când avionul lui Ribbentrop tocmai decolase, Hitler a dat ordinul de atac asupra Poloniei, la 4.30 dimineața, la 26 august.

După publicarea anunțului sosirii lui Ribbentrop la Moscova și a noului demers al ambasadorului francez la Varșovia, la 23 august, deja, ministrul polonez de externe Beck a fost de acord ca Doumenc (șeful misiunii franceze la Moscova – n.r.) să facă o declarație: “Noi am ajuns la concluzia că, în cazul acțiunilor comune împotriva agresiunii germane, cooperarea dintre Polonia și URSS, ale cărei condiții tehnice urmează să fie stabilite, nu este exclusă. Statele Majore Generale francez și britanic consideră că, de acum încolo, trebuie explorate imediat toate posibilitățile unei astfel de cooperări”. Un astfel de mesaj întârziat și lipsit de conținut nu putea schimba algoritmul acțiunilor Kremlinului. Cu atât mai mult, cu cât răspunsul lui Beck a fost trimis la Paris și, de acolo, la Londra, unde a fost reținut. „A ajuns la Moscova atunci când cerneala semnăturilor de pe pactul sovieto-german deja se usca”.

După cum menționa, în memoriile sale, ambasadorul sovietic în Marea Britanie, Ivan Maiski, “din cauza sabotajului constant al lui Chamberlain și Daladier, care au mizat pe dezlănțuirea unui război germano-sovietic <…> negocierile tripartite (anglo-franco-sovietice – n.r.) au ajuns definitiv în impas, iar disputa privind trecerea trupelor sovietice peste teritoriul Poloniei și al României a devenit doar veriga ultimă și decisivă, dintr-un lung lanț al dezamăgirilor anterioare.”

La Kremlin

Ribbentrop zbura, în mare parte, în necunoscut. La 23 august, la prânz, cu două avioane ale führerului, FW-200 Condor, Ribbentrop și trei duzini de însoțitori au ajuns la aeroportul de pe Câmpul Hodînskoie. Orchestra, care a învățat în grabă ”Horst Wessel”, l-a interpretat la aeroport, la sosirea lui Ribbentrop, împreună cu ”Internaționala”. “În primul rând, am avut o discuție cu ambasadorul nostru, contele Schulenburg, la ambasada Germaniei. Acolo am fost informat că astăzi, la ora 6, eram așteptat la Kremlin. Cine va conduce negocierile, cu exactitate – Molotov sau Stalin însuși – nu mi-a fost anunțat. „Ce ciudate sunt aceste obiceiuri la Moscova!” – mi-am spus.

Ribbentrop a fost adus la Kremlin și invitat la recepția lui Molotov. “Când von Ribbentrop, însoțit de contele Schulenburg și de mine, am intrat la Kremlin pentru prima dată, la 23 august”, își amintea diplomatul și traducătorul german la negocieri, Gustav Hilger, “el <…> a fost foarte surprins când l-a văzut pe Stalin stând alături de Molotov, când am intrat în cameră.” Și iată ce a reținut Ribbentrop: “La începutul conversației, am exprimat dorința Germaniei de a pune relațiile germano-sovietice pe o nouă bază și de a ajunge la un compromis al intereselor noastre, în toate domeniile. Vrem să ajungem la un acord cu Rusia, pe termen foarte lung <…> Pe urmă, a început să vorbească Stalin. Pe scurt, cu precizie, fără alte detalii. Ceea ce a spus era clar și fără ambiguitate și arăta, așa cum mi se părea mie, o dorință de compromis și de înțelegere reciprocă cu Germania. Stalin a folosit o expresie caracteristică: deși ne mânjim reciproc cu butoaie de nămol, timp de mulți ani, acesta nu este, încă, un motiv pentru care nu ne putem înțelege, din nou, unul cu celălalt. <…> La negocieri a domnit o atmosferă favorabilă, deși rușii sunt cunoscuți drept diplomați încăpățânați.”    

Jozef Beck, ministrul polonez de externe, între anii 1932-1939/ Foto: Russki mir.ru

Pe perioadă de 100 de ani?

Vladimir Pavlov, care traducea în germană, urma să scrie: “Negocierile au început prin declarația lui Ribbentrop, conform căreia Hitler l-a împuternicit să semneze pactul de neagresiune, pentru o perioadă de 100 de ani. În acest sens, Stalin a remarcat că, dacă rușii și germanii încheie un acord pe o perioadă de 100 de ani, vor deveni obiectul luării în derâdere, ca fiind oameni neserioși și a propus un termen de 10 ani. Ribbentrop a acceptat propunerea lui Stalin privind termenul. Mai departe, Stalin a menționat că, mai întâi, era necesar să se pună de acord asupra unor probleme și a prezentat propunerile sovietice privind delimitarea sferelor de interese ale URSS și ale Germaniei în Europa de Est, schițându-le pe o hartă geografică. Stalin a inclus Finlanda, republicile baltice, Ucraina de Vest, Belorusia de Vest și Moldova în sfera intereselor sovietice. El a propus formalizarea acordului corespunzător prin semnarea unui protocol secret, ca anexă la pactul de neagresiune. Din reacția lui Ribbentrop, s-ar putea concluziona că propunerile sovietice i-au surprins complet. El a spus că nu are împuternicire pentru a semna un astfel de protocol. Stalin a contracarat imediat această declarație a lui Ribbentrop cu remarca: “Nu putem aștepta”. Ribbentrop a cerut permisiunea de a vorbi la telefon cu Hitler. Cererea sa a fost acceptată. A intrat în sala de așteptare, unde i s-a făcut legătura cu Berlinul. Revenind în birou, Ribbentrop a spus că Hitler era de acord cu semnarea protocolului secret”.

Ribbentrop: “Deși aveam împuterniciri nelimitate pentru a încheia un tratat, mi s-a părut corect, având în vedere semnificația cererilor rusești, să-l întreb pe Adolf Hitler. Prin urmare, negocierile au fost întrerupte temporar și au fost reluate la ora 10 seara, după ce am primit acordul Führerului. Acum nu mai existau dificultăți, iar pactul de neagresiune, precum și protocolul adițional secret al acestuia, au fost parafate și semnate spre miezul nopții.”

“Să bem pentru noul anti-cominternist – Stalin!”

În biroul lui Molotov a fost pusă o masă. “Când îl primeam pe Ribbentrop, el, bineînțeles, toasta pentru Stalin, pentru mine… Cum se spune, era cel mai bun prieten al meu”, își amintea Molotov, zâmbind. Stalin a propus, în mod neașteptat: “Să bem pentru noul anti-cominternist – Stalin!” A spus-o în mod ironic și mi-a făcut cu ochiul, imperceptibil.

Pactul de neagresiune sovieto-german a fost întocmit pe baza unui proiect prezentat anterior de Molotov. La acesta, protocolul era: “La semnarea pactului de neagresiune dintre Germania și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, plenipotențiarii subsemnați ai ambelor părți au discutat, într-un mod strict confidențial, problema delimitării sferelor de interese reciproce din Europa de Est. Această discuție a condus la următorul rezultat:

1. În cazul unei reorganizări teritoriale și politice a regiunilor care fac parte din statele baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), granița de nord a Lituaniei este simultan granița sferelor de interese ale Germaniei și ale URSS. În același timp, interesele Lituaniei în raport cu regiunea Vilna sunt recunoscute de ambele părți.

2. În cazul unei reorganizări teritoriale și politice a regiunilor care fac parte din Statul Polonez, granița sferelor de interese ale Germaniei și ale URSS va trece aproximativ pe linia râurilor Narew, Vistula și Sana. Întrebarea dacă este în interes reciproc să se păstreze Statul Polonez independent și care vor fi granițele acestui stat poate fi clarificată definitiv numai în cursul dezvoltării politice ulterioare. În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această problemă prin acordul reciproc prietenos.

3. În ceea ce privește sud-estul Europei, partea sovietică subliniază interesul URSS pentru Basarabia. Partea germană își declară dezinteresul politic complet în aceste regiuni”.

Autenticitatea textului original al protocolului secret este pusă la îndoială de către mulți cercetători, ceea ce îi conduce pe unii dintre ei la concluzia că acesta nu există ca atare. Molotov însuși a negat întotdeauna existența unui protocol secret. Dar asta nu înseamnă că nu a existat. De aceea și este secret, iar Molotov nu era obișnuit să arunce cu secretele în jur. Dar, a existat și un alt motiv. Nu era nimic deosebit de secret în el. Conținutul său a devenit cunoscut, de exemplu, diplomatului american Charles Bohlen, în aceeași zi, de la un prieten al său de la ambasada germană. Iar peste o lună, harta cu delimitările intereselor sovietice și germane urma să fie publicată în ziarul ”Pravda”, ca document adițional la Tratatul de prietenie și frontieră. Toate înțelegerile secrete au fost dublate de documente neclasificate și publicate atunci în presă.

Dar, cum rămâne cu negocierile anglo-franco-sovietice? Ribbentrop l-a întrebat pe Stalin despre acest lucru. Acesta a răspuns: “Li se va spune, politicos: Adio!”.

”Drang nach Osten” – până la Vladivostok?

Deci. De ce liderii sovietici au încheiat un acord cu Berlinul? Deoarece se punea în aplicare politica germană de “atac asupra Estului” (”Drang nach Osten” – n.r.), iar despre atacarea Poloniei se vorbea deschis. Pentru Moscova, întrebarea era dacă războiul poate fi oprit cu ajutorul înțelegerilor cu democrațiile occidentale privind garanțiile comune pentru securitatea Poloniei. Și dacă nu, unde se vor opri trupele germane după atacul asupra polonezilor? La Varșovia? La Minsk? La Moscova? Sau la Vladivostok?

URSS era capabilă și gata să ajute Polonia, care era, atunci, în mod deschis ostilă. Dar, pentru aceasta, ea trebuia să permită să fie ajutată, acceptând garanții de securitate din partea noastră. Însă nimeni nu o putea convinge să facă acest lucru. Molotov va comunica Sovietului Suprem: “În aceste condiții, încercați să conveniți asupra asistenței reciproce, atunci când asistența din partea URSS este declarată în avans inutilă și impusă…” Polonia ar fi putut fi ajutată de Franța și de Marea Britanie, dacă acestea ar fi dat de înțeles serios Berlinului că sunt, într-adevăr, gata să lupte cu Germania, când ea va ataca Polonia. Dimpotrivă, Hitler a primit din partea Vestului semnale liniștitoare în această privință.

28 septembrie 1939. Moscova. Președintele Consiliului Comisarilor Poporului al URSS, comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, semnează Tratatul germano-sovietic de prietenie și frontieră dintre URSS și Germania. Stau, de la stânga la dreapta: I. von Ribbentrop, I. Stalin, V.Pavlov, F. Gaus/ Fotohronica TASS

Jocul dublu al Marii Britanii și al Franței

Motivul principal al pactului este politica Marii Britanii și cea a Franței. Kollontai a subliniat, pe bună dreptate, în ziua semnării pactului: “Din partea noastră, este cel mai corect pas și o concluzie logică a situației mondiale actuale care s-a creat. Negocierile cu Marea Britanie nu au dus la ceea ce Moscova avea motive să se aștepte. Negocierile privind o convenție militară cu britanicii au bătut pasul pe loc. Iar Germania este, deja, gata să înceapă ofensiva. Jocul dublu al puterilor imperialiste este evident. Sarcina concepută de ei mai demult este pe cale să se rezolve. Lovitura Germaniei va fi luată în întregime de Uniunea Sovietică, cu îngăduința favorabilă a imperialiștilor. Marea Britanie, din insula ei și Franța, de dincolo de tranșeele liniei Maginot, doar vor observa. Acesta a fost calculul lor. Tratatul cu Germania a răsturnat aceste planuri ale imperialiștilor și, dacă nu va elimina amenințarea unei ofensive germane, în orice caz, o va amâna”.

Președintele rus Vladimir Putin menționa că “tratatul dintre Uniunea Sovietică și Germania a fost ultimul dintr-o serie de tratate semnate de alte țări europene, precum că ar fi interesate să păstreze pacea în Europa. În același timp, aș dori să notez că Uniunea Sovietică a acceptat să semneze acest document numai după ce au fost epuizate toate posibilitățile și au fost respinse toate propunerile Uniunii Sovietice privind crearea unui sistem unit de securitate, a unei coaliții antifasciste, de fapt, în Europa.”

Și, concomitent, se desfășurau negocieri între țările occidentale și Germania. «Nimeni nu putea garanta că nu va exista un nou München, de data aceasta în detrimentul Poloniei, adică, nu va exista o nouă conspirație între Germania, Anglia, Franța și Italia, care ar ascunde pericolul unei “cruciade” împotriva URSS”, menționa istoricul Willis Sipols. Mai mult, în condițiile războiului, deja, în curs, cu Japonia. “Era, în mod clar, nerezonabil să refuzi, la acel moment, adică, cu câteva zile înainte de un posibil atac german asupra Poloniei (era programat pentru 26 august), să semnezi un protocol care conținea cele mai importante, pentru URSS, obligații suplimentare, în esență unilaterale, ale Germaniei”.

Dacă exista alternativă?

Putin remarca: “Uniunea Sovietică a semnat tratatul de neagresiune cu Germania. Se spune: oh, ce rău! Și ce este rău aici? Că Uniunea Sovietică nu a vrut să lupte? Ce e în neregulă cu asta? Acesta este primul lucru. Și, al doilea: chiar știind despre inevitabilitatea războiului, crezând că ar putea avea loc, Uniunea Sovietică a avut o acută nevoie de timp, pentru a-și moderniza armata. Era necesar să fie furnizat un nou sistem de arme. Fiecare lună a contat, deoarece numărul de sisteme de rachete cu lansare multiplă, care au fost numite “Katiușe”, sau tancurile T-34, se putea număra pe degete în armata sovietică. Or, erau necesare mii și mii. Fiecare zi conta.”

Care era alternativa la pact? Războiul cu Germania sau cu coaliția puterilor occidentale, deja, în septembrie 1939, cu rezultate slab previzibile sau foarte previzibile. “În mare măsură, acest pas a fost dictat de înțelegerea faptului că Germania ar fi putut să cedeze tentației de a se deplasa, după distrugerea Poloniei, împotriva Uniunii Sovietice, iar Marea Britanie și Franța se vor alătura ei”, crede reputatul istoric germano-israelian Gabriel Gorodetsky. <…> “Stalin nu avea altă alternativă la semnarea pactului”.

Chiar dacă Germania a atacat singură? Publicistul polonez Stanislav Matskevich și-a dat seama: “Războiul cu Hitler, care a început cu atacul lui Hitler asupra Rusiei la 22 iunie 1941, este greu pentru Rusia, dar, dacă Hitler ar fi atacat Rusia cu toate forțele sale proaspete, în 1939, războiul ar fi fost mult, mult mai dificil.” Ambasadorul SUA în URSS, Charles Bohlen, sublinia: “Dacă atacul nazist ar fi avut loc în 1939, și nu în 1941, Rusia ar fi putut fi eliminată prin knock-out în război, iar sistemul sovietic, distrus”. Odată cu lichidarea completă, ulterioară a rușilor, a ucrainenilor, a belarușilor, a balticilor, a polonezilor, a evreilor și a altor oameni “inferiori”. Fără pact, probabilitatea înfrângerii URSS și, evident, a întregii coaliții anti-hitleriste din cel de-al Doilea Război Mondial era, cu adevărat, mare. Aceasta înseamnă că, fără tratatul de neagresiune, nu ar fi putut exista Victoria.

Tratatul de neagresiune a introdus o discordie intensă în blocul fascist. “Ironia, remarca istoricul britanic Beevor, consta în faptul că situația care s-a creat i-a afectat cel mai mult pe dictatorul Franco din Spania și pe liderii Japoniei. Ei au crezut că au fost trădați, pentru că nu primiseră nicio înștiințare precum că organizatorul Pactului Anticomintern căuta o alianță cu Moscova. Guvernul de la Tokyo s-a prăbușit, în urma șocului primit”.

De asemenea, pactul a scăpat URSS de un război pe două fronturi. „După aceea, Japonia s-a supărat foarte tare pe Germania și nimic nu a mai ieșit, cu adevărat, din alianța lor”, sublinia Molotov. Proeminentul academician orientalist Serghei Tihvinski era de acord: “Numai riposta zdrobitoare administrată armatei japoneze de către trupele sovietice și cele mongole la Halkhin Gol, precum și încheierea pactului de neagresiune sovieto-german, au influențat schimbarea ordinii de punere în aplicare a planurilor agresive ale Japoniei, iar militarii  japonezi au preferat direcția sudică a Pacificului”. Guvernul baronului Hiranumo, care a întreprins aventura din Halkhin Gol, și-a dat demisia, trimițând, în prealabil, o notă de protest Berlinului, în care se spunea că pactul de neagresiune sovieto-german contrazice protocolul secret al Pactului Anticomintern.

Iosif Stalin și Joachim von Ribbentrop, la Kremlin/ Foto: Rusmir.media

Chiar și un denunțător atât de înverșunat al pactului, precum membrul  Biroului Politic gorbaciovist, Aleksandr Iakovlev, vedea un efect pozitiv pe direcția japoneză, confirmând că “încheierea pactului de neagresiune sovieto-german a zguduit relațiile dintre Berlin și Tokyo. Structura antikominternistă s-a dovedit a fi deformată. Japonia și-a pierdut încrederea în aliatul său, fapt ce nu a fost depășit, pe deplin, până la sfârșitul războiului. Tokyo era nevoit să-și revizuiască doctrina militară și să amâne planurile acțiunilor agresive împotriva URSS, pentru o perioadă nedefinită”.

Mai mult, Germania s-a ales cu un război pe două fronturi. Viktor Suvorov, în celebra sa carte antistalinistă “Spărgătorul de gheață”, susținea că pactul este “cea mai remarcabilă realizare a diplomației sovietice din întreaga sa istorie și cea mai strălucită victorie a lui Stalin în întreaga sa carieră extraordinară. <…> La o săptămână și jumătate după semnarea pactului, deja, Hitler avea un război pe două fronturi, adică Germania s-a trezit, de la bun început, într-o situație în care nu putea decât să piardă războiul (ceea ce s-a și întâmplat). Cu alte cuvinte, deja, în ziua de 23 august 1939, Stalin a câștigat al Doilea Război Mondial – chiar înainte ca Hitler să intre în el. <…> Geniul lui Stalin s-a manifestat tocmai în faptul că el a reușit să-și divizeze adversarii și să facă astfel încât ei să se încaiere unii cu alții.”

Pactul a fost primit în mod foarte diferit, chiar și în Germania, provocând agitație internă. Rosenberg scria, la 25 august 1939: “Am sentimentul că acest pact cu Moscova va lovi într-o bună zi în național-socialism precum un bumerang. Nu a fost o mișcare determinată de voința jucătorului, ci un adevărat zugzwang de șah, a fost o rugăminte din partea unei revoluții adresate capului altei revoluții, care trebuia să distrugă idealul de luptă care fusese păstrat timp de douăzeci de ani. Cum putem discuta despre mântuirea și construcția Europei dacă suntem nevoiți să apelăm la distrugătorul ei pentru ajutor? <…> Eu, personal, îl consider pe Ribbentrop un trădător.”

Dimpotrivă, nesemnarea pactului ar fi fost un succes pentru Occident. După cum remarca istoricul Aleksandr Șubin, “acest lucru ar fi avut drept consecință, în primul rând, un acord anglo-german sau implicarea URSS într-un conflict germano-polonez, fără posibilitatea de a oferi Poloniei asistență eficientă în primele zile ale războiului (și apoi, acest lucru împingea URSS într-o capcană strategică)”. Istoricul Natalia Narocinițkaia numește pactul “cel mai mare eșec al strategiei britanice din întreg secolul al XX-lea, care va fi, întotdeauna, demonizat”.

În Marea Britanie și în Franța, pozițiile împăciuitorilor (cei care au încheiat acordul de la München – n.r.) și ale celor care trăgeau de timp la negocierile cu Rusia au slăbit brusc. Chamberlain a rezistat, dar cabinetul lui a fost reformat, postul de ministru al marinei revenindu-i lui Churchill. Bonnet își va pierde imediat portofoliul de ministru de Externe al Franței.

Churchill sublinia că, pentru Uniunea Sovietică “era vital să împingă cât mai departe, spre vest, pozițiile de plecare ale armatelor germane, astfel încât rușii să aibă timp și să poată aduna forțe din toate părțile imperiului lor colosal. <…> Dacă politica lor era plină de calcule reci, era, de asemenea, în acel moment, extrem de realistă.”

Aceeași prudență a fost observată și de către de Gaulle: “În poziția luată de Stalin, alăturându-se în mod neașteptat lui Hitler, s-a manifestat clar convingerea sa că Franța nu se va mișca din locul său și că Germania, astfel, va avea mâinile libere și este mai bine să împarți prada împreună cu ea decât să devii victima ei”.

După ce a ratificat, la ora 12 fără 5 minute, pactul de neagresiune cu Germania, URSS a evitat, la 1 septembrie 1939, să fie cufundat într-o vâltoare fără fund”, remarca diplomatul, referentul A.A. Gromyko și N.S. Hrușciov, Valentin Falin.

De asemenea, se crea o rezervă geopolitică serioasă. Diplomația sovietică pregătea calea pentru recuperarea teritoriilor smulse din Rusia în anii 1918-1920. ”Dincolo de delimitarea intereselor reciproce în Europa de Est” se ascundea, în mod real, delimitarea sferelor de influență. Granița sferei sovietice se încadra exact în achizițiile geopolitice rusești din secolele al XVIII-lea – al XIX-lea. «Stalin n-a făcut decât să recupereze teritoriile care au fost ”amputate” din corpul Rusiei în timpul Războiului Civil»,  remarca, pe bună dreptate, Natalia Narocinițkaia.

Adolf Hitler și Joachim von Ribbentrop, în Cancelaria Reichului după semnarea pactului de neagresiune/ Foto de arhivăRămânând formal o țară neutră, Uniunea Sovietică a încorporat, în termen de un an după pact, teritorii cu o populație de 23 de milioane și și-a asigurat condiții favorabile pentru negocierile cu privire la viitorul țărilor Europei și cel al lumii, după război.

Granițele Uniunii Sovietice vor fi mutate spre vest cu câteva sute de kilometri. În 1941, trupele germane vor lupta pentru a cucerii aceste teritorii, pierzând timp și forțe în timpul ofensivei, dar, atunci, fiecare zi ar fi putut să fie decisivă pentru determinarea rezultatului războiului. Stalin îi va scrie lui Churchill la 18 iulie 1941: ”Ne putem imagina că poziția trupelor germane ar fi fost de multe ori mai avantajoasă dacă trupele sovietice ar fi luat o lovitură de la trupele germane nu în regiunile Chișinău, Lvov, Brest, Belostok, Kaunas și Vîborg, ci în zona Odessei, a Kamenețk-Podolskului, a Minskului și în împrejurimile Leningradului”. Iar premierul britanic va fi de acord: ”Înțeleg pe deplin avantajele militare pe care le-ați putut dobândi prin forțarea inamicului să-și desfășoare forțele și să se angajeze în ostilități la frontierele vestice avansate, ceea ce a slăbit parțial forța loviturii sale inițiale”.

URSS a reușit să înceapă războiul – a cărui iminență nu provoca nimănui din Kremlin niciun dubiu – de la linii mai acceptabile din punct de vedere strategic (în august 1939, frontiera trecea la 13 kilometri vest de Minsk).

Critica adusă pactului numără mii de volume în țara noastră și, mai ales, în străinătate. În calitate de consecințele sale cele mai negative sunt numite întărirea tendințelor antisovietice în Occident și scăderea prestigiului internațional al URSS, împingerea Germaniei spre războiul cu Polonia, dezorientarea forțelor antifasciste și oprirea propagandei antihitleriste, posibilitatea Germaniei de a primi materii prime sovietice, călcarea în picioare a principiilor politicii externe ale lui Lenin, încălcarea dreptului internațional, soluționarea soartei țărilor suverane fără participarea lor, transformarea URSS într-un un aliat non-beligerant al Germaniei. Ei bine, critica – nu toată – este justificată. Pactul nu era o soluție perfectă și fără cusur, dacă ar fi existat vreunul atunci. Dar, în acele condiții, el a fost,poate, cea mai bună soluție posibilă. A dat șansa de a nu se intra imediat în război cu germanii și de a se dezvolta capacitățile militare – în doi ani, potențialul de apărare al URSS se va dubla.

Dacă au avut Polonia și statele baltice motive de revoltă față de politica sovietică? Cu siguranță. Teritoriile lor, care vor deveni parte a URSS în următoarele luni, nu numai că și-au pierdut suveranitatea, dar au şi experimentat, într-un ritm accelerat, întreaga severitate a legalității revoluționare cunoscute poporului sovietic încă din 1917. Au existat multe tragedii pentru state și pentru cetățenii lor. O altă întrebare este dacă aceste teritorii ar fi fost ocupate, în august 1939, de către naziști – locuitorilor lor le-ar fi fost mai bine? Desigur, toți ceilalți ar fi preferat ca URSS să lupte cu Germania, deja, în toamna anului 1939, ceea ce s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi fost încheiat pactul de neagresiune.

Cooperarea economică cu Germania nu va fi cuprinzătoare (URSS va fi doar al cincilea partener comercial al Germaniei) și va deveni cel puțin reciproc avantajoasă, permițând URSS să obțină multe tehnologii de importanţă critică, inclusiv militare, care vor contribui la obținerea superiorității tehnico-militare asupra Germaniei, spre mijlocul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Gradul de dezorientare a cominterniștilor și reducerea propagandei anti-germane pe linia partidelor comuniste nu ar trebui exagerat: acesția erau clar orientați către Moscova și, dacă au înăbușit  demascarea fascismului, acest lucru nu s-a manifestat prea mult.

Dreptul internațional s-a transformat, în acel moment, într-un eufemism. Dar, strict vorbind, protocolul secret nu a constituit un temei juridic pentru nici o acțiune, inclusiv redesenarea frontierelor, deși a predeterminat, de fapt, soarta unui număr de terțe țări. Tratatul sovieto-german nu prevedea nicio modificare teritorială. A fost acordul cel mai vag, care a lăsat loc pentru cele mai largi interpretări, inclusiv chiar conceptul de ”sferă de interes”. Pentru Stalin și Molotov, la 23 august, linia de demarcare a intereselor nu însemna o nouă frontieră a URSS, ci, în primul rând, acea linie pe care nu trebuia s-o calce cizma soldatului german în zilele următoare.

Uniunea Sovietică nu a devenit deloc un aliat al Germaniei; ea a smuls  un răgaz. Stalin nu l-a crezut pe Hitler nici o clipă – nu avea încredere nici măcar în cei mai apropiați colaboratori ai săi. URSS nu a fost vinovată de declanșarea războiului. El a fost declanșat de Germania și de aliații săi reali – Japonia și Italia, ceea ce a fost stabilit în mod clar de Tribunalul de la Nürnberg.

”Este absolut clar că cel de-al Doilea Război Mondial a fost un concurs de conflicte”, scrie Anthony Beaver, istoricul britanic de vârf al celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste conflicte au început cu mult înainte de anul 1939. Cu siguranţă,Uniunea Sovietică nu a fost vinovată de acestea. Și a făcut mult mai mult decât toate celelalte puteri pentru a preveni o catastrofă globală. Și apoi, pentru a distruge adevărații vinovați ai războiului – Germania fascistă și Japonia militaristă.

Uniunea Sovietică a obținut cea mai mare victorie din istoria omenirii asupra celui mai teribil dușman al omenirii, cu prețul celor mai mari sacrificii umane din istorie.

Acest Adevăr nu poate fi contestat de nimeni, niciodată.

Și nimeni, niciodată, nu va putea să ia Victoria noastră.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 629235