Dmitri Peskov
Peskov: Biden nu a discutat cu Putin despre Crimeea
02/03
Cazul Navalnîi. Tribunalul orașului Moscova a răspuns solicitării CEDO
02/03

Corneliu Vlad: Relațiile ruso-turce depășesc prin implicații cadrul bilateral

Corneliu Vlad/ Foto din arhiva personală

Corneliu VLAD

Agenda anunțată oficial la Kremlin a recentei convorbiri telefonice dintre președinții Putin și Erdogan confirmă faptul că relațiile dintre aceste două state eurasiatice depășesc ca semnificație și implicații cadrul bilateral, prin extensiile pe care le implica acțiunile fiecăreia dintre cele două capitale pe plan regional și internațional.

Cei doi președinți au discutat despre trei dintre punctele fierbinți ale momentului din zona Orientul Mijlociu-Africa de Nord, dar în primul rând din Caucaz: Nagorno Karabah, Siria și Libia. În toate aceste puncte de tensiune, unde până de curând au avut loc confruntări armate și s-a convenit încetarea focului, Moscova și Ankara  participă efectiv la gestionarea crizelor și normalizarea treptată a situației.  În Nagorno Karabah a intrat în activitate Centrul ruso-turc pentru supravegherea acordului de încetarea focului, în Libia a început instaurarea autorităților de tranziție, iar în Siria continuă operațiunile de neutralizare a grupărilor teroriste internaționale amplasate în zona Idlib. Toate aceste procese nu se desfășoară însă linear, fără  dificultăți și incidente de etapă,  ba chiar cunosc momente de confruntare ascuțită.  Dar așa cum constată  un comentariu al Radio France International, “niciuna dintre cele două capitale  nu dorește o ruptură a relațiilor dintre ele, deși în ultimii ani relațiile dintre Moscova și Ankara au cunoscut suișuri și coborâșuri spectaculoase”.

După lovitura de stat eșuată din august 2016, sprijinirea mișcărilor kurde  și criticilor la adresa politicii interne a Ankarei, Turcia s-a îndepărtat tot mai vizibil de tradiționalii aliați occidentali, a dezvoltat tot mai mult cooperarea economică și militară cu Rusia, inclusiv prin achiziționarea sistemelor de apărare antiaeriană S-400, în ciuda sancțiunilor impuse de Statele Unite Turciei. Nouă Administrație Biden a repetat cerința renunțării la rachetele rusești, căci, spunea un oficial de la Casă Albă, rachetele S-400 îi asigură Rusiei “venituri, acces și influență”. În replică, un oficial de la Ankara afirmă că țară sa este gata să negocieze cu Washingtonul, însă “o soluție rapidă nu este de așteptat”. Turcia, a spus purtătorul de cuvânt al președinției de la Ankara, “nu va întoarce spatele rachetelor rusești S-400”. Mai mult, Turcia s-a apropiat vizibil în ultimii ani de Rusia  , îndeosebi după 2016, când cele două țări au anunțat o alianța strategică intre ele pentru rezolvarea conflictului sirian. “Apropiindu-se de Rusia, Turcia spera să-și sporească marja de acțiune (economică, politică, strategică, tehnologică), să-și potențeze capacitatea de negociere în fața aliaților săi occidentali și să slăbească proiectul separatist kurd” – scrie universitarul portughez Gabriela Anouck Coste-real Pinto.

Pe măsura distanțării sale de aliații occidentali din NATO, fără a intenționa totuși să părăsească Alianța nord-atlantică, Turcia  extinde relațiile sale pe multiple planuri cu Rusia. Magistrala de gaze Turkish Stream care traverseaza Marea Neagră a intrat în funcțiune , Rusia construiește prima centrală nucleară din Turcia, schimburile comerciale dintre cele două țări depășesc 25 miliarde dolari anual, iar Turcia este al doilea mare importator de produse agroalimentare din Rusia.

Pe temeiul cooperării economice  în plin avânt, conlucrarea strategică ruso-turcă se desfășoară pe un arc tricontinental, din Africa de Nord și Mediterana  până la Caspică și în Asia Centrală,  trecând prin zona Marii Negre și Orientul Apropiat.

1 Comment

  1. După ce Turcia a doborât un Suhoi (Su-24) care opera în Siria la sfârșitul anului 2015, a existat un risc major ca războiul sirian să explodeze într-un conflict mai mare între cele două țări eurasiatice. Atacul turcesc a dus la moartea a doi militari ruși, iar relațiile dintre Moscova și Ankara au fost din nou puse la încercare în decembrie 2016, când ambasadorul rus în Turcia, Andrei Karlov, a fost asasinat de un ofițer de poliție ce avea legături puternice cu așa-numitul deep state (statul profund) turc. În ciuda acestor eșecuri majore în relațiile ruso-turce, la sfârșitul anului 2017 cele 2 țări au semnat un acord de peste 2 miliarde de dolari pentru ca Turcia să achiziționeze sistemul de apărare antiaeriană S-400 fabricat de Rusia, considerat cel mai sofisticat de acest gen din lume. După cum se știe, această convenție a determinat relații tensionate între Turcia și aliații săi din NATO și mulți au speculat că, urmare a încurajării Rusiei, Ankara va părăsi în cele din urmă Alianța. Este foarte puțin probabil ca Turcia să părăsească NATO de bunăvoie sau să fie expulzată din organizație.
    Ca țară cheie care unește Estul și Vestul și care controlează strâmtorile ce leagă Marea Neagră de Marea Mediterană, știe foarte bine că este una dintre cele mai importante națiuni geostrategice din zonă, permițându-și să folosească atât NATO cât și Rusia pentru a-și avansa propriile ambiții.
    Pe de altă parte, Federația Rusă are o contribuție esențială în construcția centralei nucleare Akkuyu și a cooperat cu turcii pentru reducerea semnificativă a conflictelor din Siria.
    Cu toate acestea, se pare că Moscova a devenit din ce în ce mai dezamăgită de escaladarea constantă a ostilităților Ankarei pe flancul sudic al Rusiei și / sau în cadrul regiunilor ei de interes, fragilitatea relațiilor bilaterale dintre cele două țări dezvăluindu-se în mod cât se poate de clar în urma războiului Republicii Arțah, cunoscut sub numele de Nagorno-Karabah. Grupul OSCE Minsk, alcătuit din Franța, Rusia și SUA, este cel mai important organism internațional care încearcă să pună capăt conflictului de zeci de ani dintre Republica independentă de facto Arțah și Azerbaidjan. Deși războaiele și luptele minore în regiune au fost considerate obișnuite încă din 1994, conflictul actual este socotit ca fiind cea mai gravă escaladare, cu atât mai mult cu cât se ia în considerare internaționalizarea sa din cauza transferului Turciei de forțe speciale, consilieri militari și mercenari jihadiști sirieni.
    Mulți politicieni din cadrul guvernului sirian precum și ofițeri de rang înalt din cadrul armatei siriene au dezaprobat acțiunea Rusiei de a împiedica o ofensivă a armatei guvernamentale, în scopul eliberării mai multor zone din Idlib de sub guvernarea jihadistă susținută de turci. Și totuși, încetarea focului la Idlib a fost menită să calmeze Turcia în speranța că se va retrage din Siria. Cu toate acestea, Erdogan a folosit pauza în conflictul armat de la Idlib pentru a transfera mercenarii jihadiști sirieni să lupte în Libia. Acești militanți se bat de partea Guvernului Frăției Musulmane, fiind în opoziție cu armata națională libiană care are legături cu Rusia. Translocarea mercenarilor sirieni în Libia a vizat cu siguranță Moscova, dar aceasta nu este la fel de crucială din punct de vedere geopolitic pentru Rusia, în vreme ce strămutarea lor în Azerbaidjan ar aduce diferiți teroriști și forțe mujahedine în Caucazul de Sud, care puteau să intre cu ușurință în contact cu teroriștii islamiști stabiliți în Daghestan, Cecenia și Ingușetia din regiunea Caucazului și să creeze probleme statului rus. Asemenea mișcări ale turcilor au rolul să schimbe jocul în relațiile cu rușii. Reacția Kremlinului față de transferul teroriștilor sirieni în Azerbaidjan de către Turcia a fost clară, deoarece ministrul rus de externe Serghei Lavrov a declarat că Rusia „nu a considerat niciodată Turcia ca pe un aliat strategic” și a subliniat că observatorii militari ruși ar trebui să fie plasați pe linia de contact dintre Arțah și Azerbaidjan. De altfel, Moscova susține acum poziția Greciei în estul Mediteranei prin sprijinirea fermă a dreptului statelor riverane de a-și extinde apele teritoriale de la 6 la 12 mile marine (Marea Egee devenind „lac grecesc” într-o atare situație), așa cum este stabilit în dreptul internațional ca fiind o delimitare a unei zone economice exclusive, gest care a deranjat extrem de mult Turcia. Măsurile de constrângere luate de Moscova au reprezentat un răspuns la mutarea teroriștilor sirieni în apropierea Daghestanului, ceea ce evidențiază faptul că Turcia a depășit răbdarea Rusiei, cu toate că președintele Putin a tolerat agresiunea lui Erdogan în Siria, Libia și Irak.
    Instabilitatea liderului turc posibil să enerveze, să irite, Kremlinul, dar la atât se reduce neînțelegerea dintre cele 2 națiuni. Oricum ar fi, Turcia nu va intra într-un război cu Rusia, cele două state cooperând destul de bine din punct de vedere economic. Practic, „sultanul” turc caută cu disperare o modalitate de a evita catastrofa economică și de a găsi alte metode de asistență financiară în afara Fondului Monetar Internațional.
    Washingtonul, în schimb, se trezește pentru a constata că se confruntă cu cel mai rău coșmar al său precum și cu al lui Sir Halford Mackinder, „tatăl” geopoliticii britanice din secolul XX, care a subliniat importanța faptului ca Marea Britanie (și după 1945, SUA) să fie în măsură să împiedice cooperarea strategică între marile puteri din Eurasia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 1044002