Filmul rusesc „Vânătorul de balene” a câştigat Trofeul Transilvania la TIFF
02/08
Kosaciov: Slovenia poate contribui la relansarea relațiilor dintre Rusia și UE
03/08

Ion Longin Popescu, despre programul american Lend-Lease, cu stânga

Piloți sovietici și americani, la aerodromul Fairbanks (Alaska), alături de un avion de vânătoare ”Kingcobra”/ Foto de arhivă

Vyacheslav Samoshkin

Colegul nostru, Ion Longin Popescu, ne-a surprins cu alegațiile sale privitoare la programul american Lend-Lease din anii celui de-al Doilea Război Mondial și atitudinea URSS-Rusia față de ajutorul american, prezentate în articolul său ”Răzbunarea tezaurului național”, publicat în revista ”Formula AS”. El afirmă eronat, în legătură cu ajutorul american acordat Uniunii Sovietice sub formă de livrări de arme, muniții, combustibil, mijloace de transport și produse alimentare: ”Față de o asemenea binefacere, tot neamul politic al Rusiei ar trebui să fie veșnic recunoscător Americii. În realitate, datornicul nu a dat nimic înapoi; dimpotrivă, s-a aflat mereu în conflict cu binefăcătorul său.”

Jurnalistul român comite două erori substanțiale: în primul rând, aducem la cunoștința domniei sale că toate datoriile financiare sovietice legate de programul Lend-Lease au fost achitate integral de către Federația Rusă, în 2006. O anumită ”întârziere” a fost provocată de faimosul amendament Jackson-Vanik , introdus pentru comerțul sovieto-american, în toiul Războiului Rece, în 1974 (un fel de o ”sancțiune” de atunci) după care, plățile către SUA în contul Lend-Lease-ului au fost sistate. Nemaivorbind și de faptul că exact în anii de război, de la primele tranșe din acest ajutor, URSS a plătit Statelor Unite tone de aur…

Complexulul memorial din Colina Poklonnaia, Moscova. Monumentul țărilor participante la coaliția antihitleristă/ RIA Novosti

În al doilea rând, ajutoarele american și cel britanic au fost foarte bine apreciate de toți conducătorii ruși, începând cu Stalin și terminând cu Putin. De exemplu, în recentul său articol, dedicat istoriei celui de-al Doilea Război Mondial, președintele Vladimir Putin a scris: ”Vom fi întotdeauna recunoscători pentru ajutorul pe care ni l-au acordau aliații, asigurând Armata Roșie cu muniție, materii prime, alimente și echipamente tehnice. Acest ajutor a fost substanțial – aproximativ șapte la sută din volumul total al producției militare a Uniunii Sovietice”.

Iar istoricul Mihail Miagkov nuanțează: ”Ajutorul acordat de SUA și de alți aliați occidentali prin programul Lend-Lease a jucat, fără îndoială, un rol important în victoria generală, dar nu a fost unul decisiv. De precizat că majoritatea livrărilor în Uniunea Sovietică s-au realizat numai după ce, în cel de-al Doilea Război Mondial, s-a produs cotitura radicală. Până la bătălia de la Moscova (decembrie 1941 – n.r.) și în perioada bătăliei pentru Stalingrad (17 iulie 1942 – 2 februarie 1943), ajutorul a fost minim și nu a putut în nici un fel să satisfacă necesarul de alimente și muniții al Uniunii Sovietice ”.

În ceea ce privește expresiile folosite de colegul Ion Longin Popescu, de genul ”dictatură” – referitor la Rusia și Putin sau ”ținuta războinică și agresivă” a Rusiei moderne, le lăsăm pe conștiința autorului, reamintindu-i doar faptul că nu Rusia a bombardat și semănat moartea ani de-a rândul în Vietnam, nu Rusia a bombardat Iugoslavia în 1999, nu Rusia a distrus Irakul și Libia, mai recent…

Revenind la programul Lend-Lease, vă reamintim că Vești din Rusia a publicat, deja, o serie de materiale pe această temă, precum următoarele articolele:

Evaluarea ajutorului din SUA prin programul Lend-Lease în anii de război” – http://www.vestidinrusia.ro/2021/03/31/evaluarea-ajutorului-din-sua-prin-programul-lend-lease-in-anii-de-razboi/;

”File de istorie. 1941-1945: Convoaiele nordice” – http://www.vestidinrusia.ro/2020/07/06/file-de-istorie-1941-1945-convoaiele-nordice-i/http://www.vestidinrusia.ro/2020/07/13/file-de-istorie-1941-1945-convoaiele-nordice-ii/http://www.vestidinrusia.ro/2020/07/06/file-de-istorie-1941-1945-convoaiele-nordice-i/.

Dar, pentru o mai bună informare a cititorilor noștri și, în special, pentru edificarea domnului Ion Longin Popescu – dar, în același timp, și pentru edificarea Ambasadei Statelor Unite în România, din a cărei pagină de Facebook, se pare că s-a inspirat colegul nostru – vom continua publicarea unor articole privind chestiunea programului Lend-Lease.

În această ordine de idei, mâine vă prezentăm un interviu cu istoricul Serghei MONIN, care vorbește despre ce este Lend-Lease, ce rol a jucat asistența militară americană pentru URSS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și de ce F. Roosevelt a întârziat livrările, către URSS, la începutul războiului.

 

 

1 Comment

  1. Programul Lend-Lease, sau „Actul pentru a promova apărarea Statelor Unite” a fost semnat de Roosevelt în 1941, conferindu-i președintelui SUA dreptul „de a vinde, de a schimba, de a închiria, de a împrumuta sau de a dispune orice tehnică de luptă (aceasta însemnând arme, echipament militar, muniții, inclusiv materii prime strategice, alimente și bunuri civile necesare armatei și forțelor de apărare ale patriei, precum și orice informații cu semnificație militară) pentru guvernul oricărei țări a cărei oprire a ofensivei naziste conducătorul statului o considera vitală pentru apărarea Americii”.

    Numai că structura acelei legi impunea națiunii beneficiare să îndeplinească o serie de condiții și anume:

    1. plata nu era necesară pentru articolele care erau pierdute sau distruse în timpul ostilităților, dar indiferent de ceea ce supraviețuia și care putea fi transferat uzului civil trebuia plătit parțial sau integral, exact ca o rambursare a unui împrumut pe termen lung acordat de SUA;

    2. articolele militare depozitate în țările beneficiare puteau rămâne acolo până când SUA solicita returnarea acestora;

    3. la rândul lor, toți destinatarii bunurilor erau obligați să ajute SUA folosind toate resursele și informațiile pe care le dețineau în acel moment.

    Cu alte cuvinte, se impunea țărilor care solicitau asistență americană să furnizeze Washingtonului un sprijin financiar exhaustiv, epuizant de-a dreptul. De altfel, Secretarul de atunci al Trezoreriei SUA, Henry Morgenthau, Jr. a recunoscut această cerință ca fiind ceva fără precedent în afacerile mondiale, susținând în timpul unei audieri a Comitetului Senatului că, pentru prima dată în istorie, un stat și un guvern furnizau de bună voie altuia informații despre propria sa poziție financiară.

    Cu ajutorul „Legii Împrumuturilor”, administrația președintelui Roosevelt s-a pregătit să abordeze o serie de probleme urgente, atât externe cât și interne. În primul rând, cadrul acesteia a făcut posibilă crearea de noi locuri de muncă în SUA, care atunci lipseau din cauza crizei economice extreme din anii 1929-1933. În al doilea rând, tot prin intermediul ei, guvernul american a exercitat un anumit grad de influență asupra țărilor semnatare a acestui act normativ. Iar în al treilea rând, (destul de important punct, aș zice) trimițându-le aliaților săi arme, bunuri și materii prime, dar NU și trupe combatante (boots on the ground, cum le place lor să spună), Roosevelt reușea să rămână fidel promisiunii sale din campania electorală, aceea că militarii americani nu vor fi trimiși în războaie străine. Cine a citit din mai multe surse și s-a documentat suficient din istoria celui De-al Doilea Război Mondial, atunci cunoaște conținutul unei asemenea legislații și știe inclusiv care sunt motivele alegerii momentului de intrare în conflictul mondial al americanilor.

    Cât despre obediența unora, precum domnul Ion Longin Popescu, n-ar trebui să ne mire absolut deloc fenomenul, deoarece este bine cunoscut faptul că fundațiile Soros (și nu numai) au cheltuit în România de-a lungul anilor sute de milioane de dolari pentru îndoctrinarea românilor. Pe unii fie i-a manipulat să schimbe guverne, fie pe alții i-a cocoțat în funcții-cheie având drept scop distorsionarea adevărului și manipularea istoriei. Într-un război informațional, îndreptat cu precădere împotriva națiunilor suverane precum Rusia, Iran și China, este admis orice!!! Indiferent că acest „orice” contravine legilor moralei și-ale bunului simț, ori adevărului istoric… În opinia mea, ca nespecialist desigur, dar STRICT din poziția de observator atent a degradării susținute și constante a societății românești în ultimii 32 de ani, s-au folosit inclusiv tehnici psihologice de control al comportamentului, nu numai metoda șantajului sau a mitei.
    Încă o pată adăugată pe obrazul României, ca atâtea altele! Și-o spun cu regret! Dar cum viața ne-a învățat că NU putem îndrepta toți cocoșații, mergem mai departe cu tema articolului.

    Sistemul american de „împrumut-închiriere” – Lend-Lease – nu a fost conceput pentru a ajuta URSS-ul, britanicii fiind primii care au solicitat asistență militară în baza unei relații speciale de leasing (care era similară unui contract de leasing operațional) la sfârșitul primăverii lui 1940, într-un moment în care înfrângerea zdrobitoare a Franței a lăsat Marea Britanie fără aliați militari pe continentul european. Londra a cerut Washingtonului 40-50 de distrugătoare vechi, oferind 3 opțiuni de achiziție: obținerea lor gratuită, plata în numerar sau leasingul. Președintele Roosevelt a acceptat rapid a treia opțiune și tranzacția a fost finalizată la sfârșitul verii anului 1940.

    În octombrie 1941, comisarul poporului pentru afaceri externe Veaceslav Molotov, ministrul britanic de aprovizionare Lord Beaverbrook, și trimisul special al SUA Averell Harriman au semnat primul protocol (la Moscova), care a marcat începutul extinderii programului de împrumut-leasing către Uniunea Sovietică. Ulterior au fost semnate mai multe protocoale suplimentare. Și-atunci, cât de important a fost pentru sovietici acest împrumut din partea americanilor? Nu-i greu să obțin niște cifre, dacă mă documentez puțin din biblioteca personală: „Din cei aproape 46 de miliarde de dolari cheltuiți pentru toate ajutoarele de împrumut, SUA au alocat doar 9,1 miliarde de dolari, adică doar puțin mai mult de 20% din fonduri, Armatei Roșii, care a învins majoritatea diviziilor germane și sateliții ei militari”, afirmă Jacques de Launay într-una din cărțile sale (Istoria Secretă). „În acea perioadă Imperiului Britanic i s-au acordat mai mult de 30,2 miliarde de dolari, Franța – 1,4 miliarde de dolari, China – 630 de milioane de dolari și chiar America Latină (!) a primit 420 de milioane de dolari, livrările de împrumut-leasing fiind distribuite în 42 de țări diferite.”

    Conform altui istoric la fel de bine-cunoscut, Mikhail Frolov, „dacă transformăm aceste transporturi de arme și echipamente militare în echivalentul lor monetar, atunci înseamnă că mai puțin de 0,1% din ajutorul Americii a fost acordat Uniunii Sovietice”. „În plus, primele transporturi de împrumut-leasing din timpul iernii 1941-1942 au ajuns în URSS foarte târziu, deși în acele luni critice Rusia a reușit să ducă o luptă impresionantă împotriva agresorilor germani pe cont propriu, fără nici o asistență din partea occidentalilor. De exemplu, în 1941 Statele Unite au promis să trimită 600 de tancuri și 750 de avioane, dar de fapt au trimis doar 182 și respectiv 204”.

    Tot istoria consemnează că în noiembrie 1942, adică la apogeul bătăliei pentru Caucaz și Stalingrad, livrările de arme s-au oprit, practic. Întreruperile transporturilor începuseră deja încă din vara anului 1942, când avioanele și submarinele germane au șters aproape în întregime infamul convoi PQ 17 care a fost abandonat (la ordinul Amiralității) de către distrugătoarele britanice desemnate să-l escorteze. Prin urmare, doar 11 dintre cele 35 de nave originale au ajuns în siguranță în porturile sovietice – o catastrofă care a fost folosită ca pretext pentru a suspenda convoaiele ulterioare din Marea Britanie până în septembrie 1942. Un nou convoi, PQ 18, a avut și acesta pierderi masive de-a lungul rutei sale, iar un alt convoi nu a mai fost trimis decât la jumătatea lunii decembrie 1942. Astfel, timp de 3 luni și jumătate, când se desfășura una dintre cele mai decisive bătălii din întreaga conflagrație mondială și care evolua în fazele sale succesive pe Volga, mai puțin de 40 de nave care transportau mărfuri occidentale sosiseră intermitent în Murmansk și Arhanghelsk. Din acest motiv, mulți suspectau că Londra și Washingtonul așteptau să vadă cine va rămâne în picioare după bătălia de la Stalingrad. Drept urmare, între 1941 și 1942, doar 7% din încărcăturile de război expediate din SUA au ajuns în Uniunea Sovietică. Cea mai mare parte a armelor și a altor materiale a sosit în URSS între anii 1944-1945, odată ce soarta războiului se schimbase decisiv.

    Aș mai comenta puțin și despre calitatea echipamentului militar împrumutat-închiriat în baza legii „Lend-Lease”, având în vedere informațiile false ale jurnalistului „Formulei As”, fiindcă așa mi se pare corect. Din cele 711 avioane de vânătoare care sosiseră în URSS din Marea Britanie până la sfârșitul anului 1941, 700 erau modele vechi, fără speranță, precum Kittyhawk, Tomahawk și Hurricane, care erau semnificativ inferioare Messerschmitt-urilor germane și Iakovlev-urile lui Aleksandr Sergheevici Iakovlev, atât în ​​ceea ce privește viteza, cât și agilitatea și nici măcar nu erau echipate cu arme. În ceea ce privește cele mai noi avioane de luptă Airacobra, doar 11 au fost livrate în 1941. Și primul Airacobra a ajuns în Uniunea Sovietică dezasamblat și fără nici un fel de documentație aferentă mecanismului său. O situație similară a fost observată cu mult-laudatele tancuri ușoare britanice „Valentine” pe care operatorii de tancuri sovietice le-au poreclit „Valentinas” și tancurile medii „Matilda”, a căror armură subțire, motoare puternic inflamabile pe benzină și transmisii preistorice le-au făcut pradă ușoară pentru tunarii și lansatoarele de grenade germane.

    Potrivit lui Valentin Berezhkov, interpretul lui Iosif Stalin, care a participat la toate negocierile dintre liderii sovietici și anglo-americani, Stalin s-a simțit adesea profund ofensat de acțiunile britanice precum oferirea de avioane învechite, ca Hurricane, spre exemplu, în locul altora mai noi ca Spitfire. Mai mult, în septembrie 1942, într-o conversație cu Wendell Willkie, un lider al Partidului Republican al SUA, Stalin i-a replicat direct în fața ambasadorilor americani și britanici, William Standley și Archibald Clark Kerr: „Știm că americanii și britanicii au avioane egale sau mai bune decât modelele germane, dar din anumite motive multe dintre acestea nu intră în Uniunea Sovietică”. Ambasadorul american, amiralul Standley, nu știa nimic despre acest lucru, dar omologul său britanic, Archibald Clark Kerr, a recunoscut că era la curent cu evenimentul Airacobra (americanii se pregătiseră să trimită 150 de bucăți către Uniunea Sovietică, dar britanicii au intervenit și le-au păstrat pentru ei), motivând redirecționarea acestora cu scuza că în mâinile britanice avioanele de luptă ar fi fost mult mai valoroase pentru cauza lor comună, decât dacă ar fi ajuns în Uniunea Sovietică.

    Din exemplele date (ele sunt mult mai multe, dar timpul nu-mi mai permite să dezvolt) se constată clar și indubitabil că ajutorul oferit de America URSS-ului NU a fost din bunătatea inimii ei. Pe de altă parte, chiar înainte de încheierea celui De-al Doilea Război Mondial, documentele istorice atestă că americanii au primit din partea sovieticilor tone de mangan și tone de minereu de crom, care erau foarte apreciate de către industria lor militară. În plus, URSS a plătit cu aur transporturile aliate. De fapt, un crucișător britanic, HMS Edinburgh, transporta câteva tone bune din acest metal prețios când a fost scufundat de submarinele germane în mai 1942. De asemenea, Uniunea Sovietică a returnat cea mai mare parte din armamentul și echipamentul militar obținut prin acel program Lend-Lease după război, așa cum era stipulat în contractul de împrumut-închiriere. În schimb, li s-a emis o factură de peste 1 milion de dolari. Având în vedere faptul că datoriile de împrumut-leasing către alte națiuni au fost anulate, acest lucru nu era altceva decât un jaf la drumul mare, ceea ce l-a determinat pe Stalin să ceară „aliaților” recalcularea „datoriei”. Ulterior, americanii au fost nevoiți să-și recunoască eroarea, umflând dobânda datorată în total, iar suma finală, inclusiv acea dobândă, ajungând la puțin peste 700 milioane dolari, cifră care a fost acceptată de URSS și SUA în baza unui acord de soluționare semnat la Washington în 1972. După prăbușirea Uniunii Sovietice, datoria a fost rambursată integral în 2006.

    Fostul secretar pe comerț al SUA, Jesse Jones, a declarat că SUA nu numai că și-au recuperat banii în urma livrărilor către URSS, dar au obținut chiar și un profit substanțial din legea „Lend-Lease”, iar istoricul George Herring, la fel de sincer, a scris că împrumutul nu era de fapt cel mai altruist act din istoria omenirii, ci mai degrabă un gest de egoism al americanilor pe deplin conștienți de modul în care ar putea beneficia de el. Mai precis, împrumutul-leasing al lui Franklin Roosevelt s-a dovedit a fi o sursă inepuizabilă de avere pentru multe corporații americane. De fapt, Statele Unite au fost singura țară din coaliția anti-Hitler care a obținut dividende economice semnificative din război. Prin urmare, există un motiv pentru care americanii se referă adesea la Al Doilea Război Mondial drept „războiul bun”, fiindcă în vreme ce restul lumii a ieșit învinețită și aproape distrusă, ei au căpătat cele mai incredibile mașini, scule, forță de muncă și sume de bani … Cam așa au stat lucrurile, nicidecum altfel!

    Așadar, îi recomand cu căldură d-lui Ion Longin Popescu cartea lui Studs Terkel: https://www.amazon.com/The-Good-War-History-World/dp/1565843436 spre o informare mult mai apropiată de realitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 997378