Despre dezinformările apărute în Formula AS cu privire la datoriile Rusiei față de SUA
04/08
Moldova. Candidatul la șefia MAE a prezentat prioritățile de politică externă
04/08

Corneliu Vlad: Nord Stream, un posibil embrion al reconcilierii istorice și conlucrării general europene

Corneliu Vlad/ Foto din arhiva personală

Corneliu VLAD

Confruntarea germano-americană pentru/contra gazoductului submarin Nord Stream 2 se așază cumva în șirul eșecurilor Washingtonului în viața internațională postbelică, după Vietnam, Afganistan, Irak.  Chiar dacă în ce privește disputa pe gazoduct nu a fost vorba de un război cumplit, ci de o încercare de forte nesângeroasă, însă tot cu o certă miză geopolitică, plus economică, plus de prestigiu pentru America.

SUA s-au resemnat în sfârșit să accepte proiectul ruso-german al gazoductului. Iar esențial este că din acest recul al SUA, (mai) toată lumea are de câștigat, după cum apreciază comentatorul rus Alexander Baumov, de la Centrul Carnegie din Moscova.

Washingtonul își dă acceptul pentru proiect, deși i-a fost oponent înverșunat până pe ultimele sute de kilometri (și la propriu, și la figurat) și ridică sancțiunile aplicate companiilor implicate în lucrare. Dar își recâștigă Germania ca partener de nădejde.

Germania, pe lângă faptul că își asigură necesarul energetic și devine hub continental, își reconfirmă rolul preeminent în UE și își reface bunele relații cu SUA.

Ucraina primește garanții (și fonduri) necesare supraviețuirii economice și tranziției către “energia verde” a viitorului.

Statele vest-europene vor avea, și ele, asigurat necesarul de energie, fară a mai trebui să recurgă la importul costisitor de energie pe baza de șisturi din Statele Unite. (Dar “dependența Europei de Moscova va crește”, ține să adauge Baumov).

Așadar: nu chiar toată lumea e mulțumită de deznodământul epopeei Nord Stream 2. Polonia se teme de o nouă apropiere între Germania și Rusia (un ministru polonez numea gazoductul în chestiune “conducta Ribbentrop-Molotov). Iar statele est-europene sunt preocupate de noua înțelegere ruso-americană și de acceptul american de ultimă oră, demersuri în legătură cu care nu au fost consultate.

Și Ucraina se teme că va deveni mai dependentă, atât de Rusia, cât și de partenerii săi occidentali. Kievul simte nevoia de a primi asigurări ferme, în primul rând din partea Americii, că pierderea de 1,5-2 miliarde dolari pe care îi incasa din tranzitul gazului rusesc spre Europa va fi compensată de statele occidentale, așa cum s-au angajat Washingtonul și Berlinul prin declarația lor comună.

Acum, finalizarea proiectului Nord Stream 2 este iminentă, căci are cale libera. Magistrala va fi încheiată până la sfârșitul lui august  și va intra în funcțiune în acest an, asigură Matthias Warnig, PDG-ul societății Nord Stream 2-AG. Ar mai fi totuși de depășit un ultim obstacol, acceptul Congresului SUA, unde se exprimă o împotrivire bipartizană de luat în seamă. Și în presa americană se exprimă critici față de acceptarea proiectului ruso-german. Doi universitari americani și foști demnitari în Departamentul de Stat, Kiron Skinner și Russell A. Berman, apreciază în “Foreign Policy” că “prejudiciile cauzate interesului american vor fi profunde”. Dar Anne Kuchenbecker, de la Consiliul European pentru Afaceri Externe, afirmă că “obiectivul lui Biden nu este de a pedepsi Germania, ci de a o recâștiga ca partener”, în finalizarea  “proiectului său de reconstruire a Occidentului”. În plus, mai spune ea, SUA au nevoie de Germania și în general de Europa în competiția sa cu China. De altfel, secretarul de Stat Antony Blinken spunea, după o vizită recentă la Berlin, că SUA nu au un prieten mai bun ca Germania.

Germania mai are, și ea, probleme de gestionat la capitolul Nord Stream 2. Comentatorii de presă de la Berlin prevăd dificultăți ale viitorului cabinet, care va fi alcătuit din susținători și adversari ai Nord Stream 2, cu un cancelar pro și un vicecancelar (de la”Verzi”) contra.

În sfârșit, politologul american Joshua Huminski reflectează, într-o viziune mai largă, la faptul că Occidentul, și în primul rand SUA, dovedesc din nou “absența unei strategii coerente față de Rusia”, o strategie”care să recunoască realitățile și perspectivele Moscovei și capacitatea limitată a Americii de a acționa”. Rămân în continuare întrebări fară răspuns, constată el: “Care e relația dintre Casa Alba și Kremlin? Cu ce ar putea semănă aceasta relație? Care poate fi obiectivul ei politic, viabil, tangibil? Și, de fapt, există un asemenea obiectiv?”.

Întrebări mai pot fi găsite lesne, dar fapt este că in Europa s-a creat o nouă structură de cooperare și prin aceasta de bune relații, pe o bază pragmatică: cooperare în domeniul energetic. Să ne amintim că la baza Uniunii Europene de astăzi se află tot o reconciliere istorică între două mari puteri continentale, Germania și Franța, care s-au înfruntat și ele în războaie crâncene în secolele XIX și XX. Comunitatea Europeană a Oțelului și Cărbunelui întemeiată de ele este embrionul Uniuni Europene de astăzi.

1 Comment

  1. Am mari îndoieli că Nord Stream va înlătura divergențele dintre principalii protagoniști de pe scena europeană! Există prea multe incertitudini pentru a spera la domolirea contradicțiilor. Una dintre ezitări constă tocmai în plecarea lui Merkel, deoarece nu se știe dacă succesorul ei acordă atenție acelorași înțelegeri cu Washingtonul. Într-altă ordine de idei, va mai fi Biden în funcție până atunci, până după plecarea Angelei Merkel? Vor evalua nemții situația într-o manieră pragmatică, dacă merită costul conexiunii lor cu SUA? Dacă-i valoroasă această legătură? Pentru că după eșecurile financiare, umane și ale serviciilor de informații ale Berlinului în Afganistan, relațiile SUA-Germania tind să fie destul de fluide în viitor. În plus, în zonă mai sunt și alți păgubiți, unul dintre ei fiind Italia, întrucât conducta Eni-Gazprom (Sud Stream) a eșuat. Acordului stipulat de președintele Biden cu cancelarul Merkel i se opune vehement un grup bipartisan din Congresul SUA, condus de senatorul republican J. Risch, de unde deducem că învoiala reprezintă de fapt un armistițiu. Germania s-a angajat, la solicitarea Victoriei Nuland, să-i plătească Ucrainei un fond de investiții de 1 miliard de dolari pentru a-i compensa scăderea veniturilor acesteia, deoarece ambele conducte de gaz Nord Stream trec prin Marea Baltică ocolind teritoriul ucrainean. Chiar dacă Berlinul a promis niște sume Kievului, banii viitori nu sunt aceiași cu banii actuali. Mai pe scurt, nimic substanțial nu se va întâmpla, pentru că nici înțelegerile nu-s bătute-n cuie.
    Apoi, conducta este administrată de consorțiul internațional Nord Stream AG, format din Wintershall-Uniper Germania, OMV Austria, Gazprom-Rusia, Gasunie-Olanda și Engie-Franța, transformând Germania într-un centru energetic vital pentru furnizarea de gaze rusești către rețeaua europeană. Așadar, mulți beneficiari cu interese diferite! Același rol ar fi putut să și-l asume și Italia cu gazoductul South Stream. Proiectul s-a născut în 2006, în timpul guvernului Prodi II, cu acordul stipulat de Eni și Gazprom. Conducta ar fi traversat Marea Neagră (prin apele teritoriale rusești, bulgărești și turcești) continuând pe uscat prin Bulgaria, Serbia, Ungaria, Slovenia și Italia până la Udine. Construcția conductei a început în 2012, dar în 2014 o delegație din Senatul SUA, condusă de John McCain, a sosit la Sofia și a transmis ordinele Washingtonului guvernului bulgar. Imediat a fost anunțată blocarea lucrărilor South Stream, în care Gazprom investise deja câteva miliarde de dolari. În acest fel, Italia a pierdut nu numai contracte în valoare de miliarde de euro, ci și posibilitatea de a avea pe teritoriul său centrul pentru furnizarea de gaze rusești în Europa, ceea ce ar fi generat venituri substanțiale și creșterea numărului de locuri de muncă. De ce Italia a pierdut toate acestea? Pentru că guvernul Renzi (în funcție din 2014 până în 2016) și Parlamentul au acceptat impunerea Washingtonului cu capul plecat. Din câte se observă, slugărnicia nu reprezintă numai apanajul României, a ajuns un fel de sport național și prin alte părți ale bătrânului continent. Numai că Germania lui Merkel s-a opus, deschizând inclusiv disputa dintre aliați, forțând astfel Washingtonul să accepte și proiectul Nord Stream II, păstrând în același timp pretenția SUA de a decide din ce țări Europa este autorizată să importe gaz și din ce țări nu are voie să importe gaze. Exact din această pricină nu am încredere într-o posibilă reconciliere între state, pentru că nu văd vreun guvern european care să îndrăznească să deschidă o dispută cu Washingtonul în vederea apărării intereselor sale naționale. Ca o paranteză, Italia n-a pierdut numai o conductă, din punctul meu de vedere, ci și propria suveranitate economică. Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile și cum se va comporta partea americană pe parcurs, știut fiind faptul că SUA sunt destul de agresive și destul de neloiale în acceptarea și respectarea regulilor, de-a lungul desfășurării „jocului”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 1015041