MAE rus: Despre perspectivele noii puteri din Afganistan
01/09
Festivitățile ”Primul clopoțel”, la Școala rusă din București
01/09

Corneliu Vlad: Noul război rece își conturează configurația

Corneliu Vlad/ Foto din arhiva personală

Corneliu VLAD

Războiul rece, mantra dominantă a vieții internaționale de peste trei sferturi de secol, despre care s-a susținut că s-ar fi încheiat după marile răsturnări geopolitice de acum trei decenii, marchează din nou, tot mai apăsat, viața lumii. Dezbaterea despre cine a câștigat și cine a pierdut războiul rece canonic izbucnit la câțiva ani după încheierea celui de al doilea război mondial încă nu s-a încheiat cu o concluzie clară, dar tot mai mulți politologi, cărora li se alătură, mai precauți, și oameni politici, se apropie de aprecierea că războiul rece a reînceput – sau continuă – mai ales din momentul declanșării crizei ucrainene în 2014.

O somitate a politologiei sovietice/ruse, fost consilier al președintelui Putin, Serghei Karaganov, afirmă categoric in ziarul “Argumenti i Fakti” că un nou război rece este în plina desfășurare, iar Moscova este acum mult mai puternică decât în perioada sovietică, în timp ce Occidentul este mai slăbit în noua confruntare.

Prof. Karaganov enunță o serie de factori care îi sprijină aprecierea că în prezent Rusia “are mai multe șanse de succes”.

În primul rând, spune el, Rusia are China de partea sa și ea îi poate fi resursă strategică.

În al doilea rând, Rusia este mult mai prosperă decât în ultimii ani ai URSS.

Și, cel mai important, Vestul este în mod semnificativ mult mai puțin puternic decât în trecut. Aici, politologul rus nu intra însă în detalii și exemplificări.

Rusia, detaliază politologul de la Moscova, a abandonat “povara” pe care o reprezentau “statele clientelare dependente”, adică, mai precis spus, fostele republici unionale din componența fostei Uniuni Sovietice. Atunci, amintește el, Georgia primea cele mai multe fonduri per capita din întreaga Uniune, iar Ucraina cei mai mulți bani în termeni absoluți. Și nu este întâmplător că astăzi, în lipsa acestor subsidii, aceste state înregistrează o saracie drastică.

Relațiile de “semialianta” ale Rusiei cu China sunt în mare măsură rezultatul eșecurilor geostrategice ale Vestului, apreciere impartasita în mare măsură și de comentatorii occidentali. Dar politologii rusi țin să atragă atenția că Moscova nu trebuie “să vândă Beijingului suveranitatea țării” și trebuie să evite greșala de acest tip pe care a făcut-o Europa în relațiile sale cu SUA. Karaganov, adept al relațiilor strânse dintre Rusia și China, apreciază că Moscova “nu va vinde nimănui suveranitatea sa” și în același timp că “înțelepciunea clasei politice chineze” va face ca Beijingul “să nu întreprindă niciodată ceva împotriva Rusiei “.

În plus, adaugă el, China nu este singurul partener apropiat al Rusiei, care are acum relații prietenești cu multe state arabe, cu Iranul, India și chiar cu state din UE, ca Ungaria și Austria.

“Marea problemă, precizează politologul rus, este încotro se va îndreptă Germania”. (O întrebare  pe care și-o pune de altfel la modul cel mai acut și Washingtonul.) Germania se află într-o poziție deosebit de complexă, ca putere de prim rang în UE și în Europa, dar este angajată în același timp și în relații consistente cu Rusia, consolidate prin magistralele Nord Stream 1 și 2.

Un prim răspuns la aceasta întrebare l-ar putea oferi modul de administrare a crizei ucrainene, unde, potrivit multor analiști, se prefigurează o posibilă ieșire din actualul impas printr-o înțelegere între Rusia și principalele puteri occidentale. Se pare ca Angela Merkel este decisa sa-si incheie indelungata cariera de cancelar federal si cu o victorie politico-diplomatica pe plan extern, prin rezolvarea crizei ucrainene. Iar după Afganistan, Ucraina este o noua încercare căreia trebuie să-i facă fată președintele Biden în câmpul relațiilor internaționale.

“Vedem o despărțire a apelor” – constată prof. Karaganov. “Intre Marea Americă și Marea Eurasie” – precizează el.

1 Comment

  1. Nu cred că s-a pus punct vreodată Războiului Rece, ci doar a avut perioade de oscilare și momente când fie a funcționat în fundal, mai puțin vizibil și mai discret (imediat după căderea URSS-ului), fie și-a turat motoarele la maxim, începând cu „dinamitarea” Ucrainei în 2014.

    De la destrămarea Uniunii Sovietice și de la proclamarea „Sfârșitului Istoriei” de către triumfalistul și ideologul liberal Francis Fukuyama, elitele americane – copleșite de propriul lor sentiment de importanță – s-au aflat într-o misiune mesianică de a reconstrui ordinea mondială prin propria lor imaginație, ca un spațiu distinct și deschis pentru capitalul occidental, lipsită de orice legături autentice cu tradiția, cu normalitatea și cu atributul inerent, inalienabil și indivizibil al statului – acela de a-și păstra supremația în interiorul hotarelor sale – singurul ideal permis de hegemonia culturală a SUA fiind o „libertate” abstractă și alterată axată pe „drepturile omului” și pe „societatea civilă”, cuvinte goale de conținut folosite pentru a-și proiecta interesele în străinătate. Așa-numita „societate civilă” este compusă din ONG-uri care sunt finanțate de miliardari și corporații americane, în vreme ce așa-numitele „drepturi ale omului” sunt cuvinte declamatoare, emfatice, utilizate de către elitele de la Washington împotriva rivalilor care nu acceptă suficient hegemonia SUA.

    Pe fondul acestei lăcomii incomensurabile a occidentalilor și a turbulenței geopolitice în creștere, a întreruperii acordurilor de control ale armelor și al potențialului conflict iscat de yankei în diferite părți ale lumii, coordonarea ruso-chineză a început să-și facă tot mai pregnant simțită prezența ca un stabilizator în afacerile globale, influențând și cele mai acute probleme de pe agenda internațională: soluționarea conflictelor din Peninsula Coreeană, din Siria și din Afganistan precum și reînvierea planului de acțiune pentru programul nuclear iranian. Această apropiere între Moscova și Beijing, care a devenit o amenințare la adresa lumii unipolare pe care Washingtonul a construit-o intens în ultimii treizeci de ani, a cauzat îngrijorări serioase în SUA și printre aliații săi occidentali, atingând un punct culminant în timpul președinției lui Donald Trump care, cu asistența activă a Parisului și a Londrei, nu a ascuns dorința sa de a separa Rusia de China.

    În ciuda schimbării din acest an a conducerii politice americane, opoziția occidentală față de Beijing și Moscova a devenit mai puternică. În viziunea administrației Biden, pe care liderul de la Casa Albă a reiterat-o la summitul G7, se urmărește (citez, cu aproximație) „o consolidare a democrațiilor pentru a răspunde acțiunilor dăunătoare ale guvernelor Chinei și Rusiei”. Așadar, cooperarea dintre cele două națiuni se adâncește pe fondul presiunii occidentale, iar un exemplu mai elocvent de Război Rece nici că se putea evidenția! Este limpede, că ambele se îndreaptă spre o cooperare strategică reciprocă pentru a contracara dorința Washingtonului în vederea menținerii unei lumi unipolare.

    Concluzia? La mai bine de trei decenii de la desființarea Uniunii Sovietice, fronturile de pe scena mondială au devenit din nou clare și distincte: pe de o parte se află Occidentul, condus de Statele Unite, pe de altă parte, se găsește tandemul din ce în ce mai strâns dintre China și Rusia, dezvoltând activ cooperarea pe fondul tensiunilor tot mai mari cu America. Chiar dacă Războiul Rece continuă, în ciuda situației geopolitice internaționale problematice, liderii celor două țări își stabilesc noi obiective îndrăznețe.

    Cât despre Germania, aceasta s-a poziționat întotdeauna de partea Statelor Unite, excepție făcând încercările Angelei Merkel de relaxare a relațiilor cu Rusia, atunci când au prevalat avantajele economice și interesele vitale ale țării. În rest… sufletul prusac are multe învelișuri…

    Sunt de părere, că s-a încercat o separare a apelor, exact la începutul anilor 2000 când s-a conturat o axă Paris-Berlin-Moscova fantastic de promițătoare, schemă care ar fi condus către multipolaritate. Atunci, Germania aproape că a ales alternativa la calea liberalismului, în vreme ce Jacques Chirac anunțase deschis o revenire la politica lui De Gaulle. Vladimir Putin, la rândul său, a furnizat dimensiunea eurasiatică a acestei construcții, hegemonia americană alături de proiectul ei neghiob liberalisto-globalist fiind serios amenințate. Numai că tocmai atunci Mutti Merkel l-a înlocuit pe Schroeder, iar Sarkozy pe Chirac alegându-se praful de toate intențiile bune!!! Axa Paris-Berlin-Moscova a fost puternic subminată, atât de clătinată încât astăzi simțim cu vârf și îndesat pe propria noastră piele, cât valorează „suveranitatea” europeană și zâmbetul galeș al sinistrei nemțoaice.

Dă-i un răspuns lui Eftimia-Teodora Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 1044088