Talibanii salută declarația lui Putin despre posibilitatea de a-i scoate de pe lista teroriștilor
25/10
File de istorie. Nu se va da uitării: la 80 de ani de la masacrul de la Odesa
25/10

Regele Mihai I al României, Cavaler al Ordinului „Victoria”

Regele Mihai I al României/ Foto de arhivă

La 100 de ani de la nașterea MS Regele Mihai I al României

În anul 2009, MS Regele Mihai a acordat un interviu generalui de armată Mahmut Gareev şi general-maiorului Vladimir Zolotarev, care a fost publicat în revista «Военно-промышленный курьер» (”Curierul militar şi industrial”), nr. 5 (321) din 10 februarie 2010. Prezentăm cititorilor noștri acest interesant interviu, preluat de pe pagina de Facebook a Ambasadei Federației Ruse în România.

În curând, Rusia şi România vor sărbători 65 de ani de la victoria asupra Germaniei naziste. Ruşii îşi amintesc foarte bine gestul curajos al tânărului rege Mihai I al României, care, în august 1944, a ordonat demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu şi a declarat război Germaniei, astfel încât România a rupt alianţa forţată cu Germania nazistă şi s-a alăturat Coaliţiei antihitleriste. Este de remarcat faptul că acest lucru s-a întâmplat într-un moment în care rezultatul războiului era încă incert. Iată cum a ajuns Majestatea Sa printre persoanele decorate cu Ordinul sovietic ”Victoria” (le reamintim cititorilor că distincţia de Cavaler al Ordinului ”Victoria” a fost conferită unui număr de doar 17 persoane). Militarii români au luptat alături de Armata Roşie pentru eliberarea teritoriilor ocupate în România, Ungaria, Cehia şi Slovacia.

Despre evenimentele din acele zile şi despre frăţia de arme româno- sovietică, Majestatea Sa Regele Mihai I al României a discutat cu doi istorici militari ruşi – preşedintele Academiei de Ştiinţe Militare, general de armată Mahmut Gareev şi vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe Naturale, general-maior Vladimir Zolotarev.

– Majestate, vă mulţumim pentru bunăvoinţa de a ne acorda acest interviu. Aţi avut un rol extrem de important în schimbarea radicală a politicii României la 23 august 1944. Care era situaţia politică şi militară în ajunul acestui eveniment istoric şi ce fel de relaţii existau între Berlin şi Bucureşti?

– Înfrângerea germanilor la Stalingrad a grăbit luarea deciziei de alăturare a României la Coaliţia antihitleristă. Încă din 1942 aveam contacte multiple cu cele două mari partide din opoziţie – Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc. Dat fiind faptul că nu existau legături directe cu Uniunea Sovietică, ne-am consultat cu liderii celor două partide şi am decis că trebuie să luăm legătura cu Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie prin reprezentanţii noştri de la Ankara şi Cairo, lucru pe care l-am şi făcut. Deşi nu am dovezi directe, cred că americanii şi britanicii au transmis informaţia şi părţii sovietice. Între timp, pe front situaţia începea să scape de sub control; în 1943 au reacţionat şi cele două puteri despre care am vorbit. Ni s-a sugerat că trebuie să cooptăm cu partidele din opoziţie, inclusiv Social Democrat şi Comunist, lucru pe care l-am făcut, deşi, trebuie să spun, Partidul Comunist din România avea, la acel moment, în jur de 300 de membri, iar social-democraţii – şi mai puţini. Am căzut de acord cu toţii că România trebuie să iasă din război. Nu era însă atât de simplu, deoarece trupele noastre se aflau pe front şi era periculos să-i înfurii pe germani.

– Majestatea Voastră, vă rugăm să ne povestiţi despre arestarea lui Ion Antonescu.

– Pe măsură ce frontul se apropia tot mai mult de frontierele României, devenea tot mai evident că ţara noastră trebuie să fie scoasă din război. După unele discuţii, s-a ajuns la concluzia să i se ceară lui Antonescu să încheie un armistiţiu cu trupele sovietice. Deşi, formal, eu eram şeful statului şi comandant suprem, de fapt, Antonescu conducea statul. În august 1944, Armata Roşie a rupt frontul şi a intrat pe teritoriul României. în situaţia asta, nu mai puteam ezita. Pe data de 26 august, am decis să-l convoc pe Antonescu în audienţă şi să-i cer să semneze un armistiţiu. Acesta a fost planul de acţiune pe care l-am adus la cunoştinţa reprezentanţilor noştri la Ankara şi Cairo şi comandantului suprem al Forţelor Aliate din Italia. Noi – adică grupul din care, pe lângă reprezentanţii celor patru partide, despre care am vorbit deja, făceau parte oameni devotaţi mie, care îşi iubeau ţara. Într-o telegramă trimisă în Italia, am solicitat ca, în ajunul întâlnirii cu Antonescu, să fie organizat un bombardament masiv al obiectivelor strategice în Bucureşti, inclusiv al amplasamentelor trupelor germane din suburbia Capitalei Băneasa şi am indicat coordonatele exacte.

Eram la Sinaia când, în mod absolut întâmplător, am aflat că Antonescu va merge, în curând, pe front. În cazul în care acest lucru se întâmpla, planul nostru putea fi zădărnicit. Trebuia să facem ceva de urgenţă. M-am întors imediat la Bucureşti şi, pe data de 23 august, l-am chemat pe Antonescu la Palat. Stabilisem să-l arestăm dacă refuza să semneze. Din punct de vedere militar, această operaţiune a fost organizată de unul dintre aghiotanții mei. Pentru orice eventualitate, în camera de alături fuseseră instalaţi ofiţerii Gărzii Regale.

Când Antonescu a ajuns la Palat, eram cu generalul Constantin Sănătescu, care, după august 1944, devine prim-ministru al României. Am vorbit despre situaţia de pe front, l-am expus viziunea mea asupra situaţiei: România mai poate fi salvată, dar trebuie să iasă din război, iar el este obligat să semneze armistiţiul. Antonescu a refuzat, spunând că poate fi organizată rezistenţa pe linia fortificată Focşani – Nămoloasa – Galaţi şi că trebuie să anunţe Germania despre armistiţiu. Iar generalul Sănătescu i-a spus: „Dacă tu nu poţi, lasă pe altcineva s-o facă!”. Reacţia lui a fost surprinzătoare, s-ar putea spune, amuzantă. S-a întors spre generalul Sănătescu şi a rostit cu un ton ridicat: „Cum, să las ţara pe mâinile unui copil?”. în cele din urmă, deoarece Antonescu a respins cu fermitate cerinţele mele, am folosit o parolă pe care o stabilisem dinainte: «Îmi pare rău, dar nu mai pot face nimic!». Auzind aceste vorbe, ofiţerii care se aflau în camera alăturată au intrat în încăpere şi i-au ordonat mareşalului să-i urmeze. El însă stătea nemişcat, nu înţelegea ce se petrece. Atunci, un subofiţer s-a apropiat, l-a luat politicos de braţ şi l-a condus într-o cameră de la etaj, unde a fost încuiat. De fapt, nu era o cameră, ci un seif imens; acolo, tatăl meu păstra o colecţie impresion de timbre, iar când a plecat din ţară, a luat-o cu el.

Am uitat să spun că, împreună cu Antonescu, la Palat a venit şi Mihai Antonescu, adjunctul mareşalului, care apoi a fost închis în camera-seif împreună cu el. Ulterior, la Palat au fost convocaţi toţi miniştrii din Cabinetul militar al lui Antonescu, sub pretext că trebuie discutată situaţia de pe front. Aceştia au venit fără întârziere şi au fost reţinuţi. În acelaşi timp, comandantul militar al Bucureştiului a avut grijă ca în capitală să fie dislocate unele unităţi militare care să asigure ordinea în oraş.

– Erau trupele loiale Regelui?

– Bineînţeles. Aproximativ cu şase săptămâni înainte de arestarea lui Antonescu, am trimis pe front ofiţeri loiali mie pentru a stabili contacte cu comandanţii marilor unităţi; trebuia să aflăm care este starea de spirit şi părerile lor despre ieşirea României din război, să ştim dacă putem conta pe sprijinul lor, în caz de ceva. Şi toţi generalii şi-au demonstrat loialitatea faţă de rege.

– De ce credeţi că germanii n-au reacţionat imediat la ieşirea României din război?

– Deseori mi se pune această întrebare. Aşa cum am înţeles din discuţia cu ambasadorul german, baronul Manfred von Killinger, ei s-au aşteptat la unele schimbări pe plan politic. Comandamentul militar german, pur şi simplu, n-a prevăzut o astfel de turnură a evenimentelor. Pe data de 24 august, Armata Română a încetat operaţiunile militare împotriva URSS şi s-a retras din război, iar la 25 august a declarat război Germaniei. După arestarea lui Antonescu, a fost numit un nou guvern condus de generalul Sănătescu. În seara zilei de 23 august am transmis prin radio o proclamaţie către popor, primită cu entuziasm de populaţie. Vestea ieşirii României din război a fost salutată de manifestaţii spontane ale bucureştenilor, care au avut loc în Piaţa Palatului.

Imediat după discursul meu la radio, a venit la mine ambasadorul Germaniei în România, baronul Manfred von Killinger. Oficialul a fost luat total prin surprindere de desfăşurarea evenimentelor. Simţindu-se responsabil pentru că n-a putut anticipa aceste evenimente, se sinucide. A doua zi, am fost sfătuit să părăsesc Bucureştiul pentru a scăpa de eventuale represalii din partea naziştilor. Într-adevăr, la puţin timp după plecarea mea, nemţii, până de curând aliaţii noştri, au început să bombardeze intens Bucureştiul, distrugând o parte din Palatul Regal, unde au fost arestaţi Antonescu şi miniştrii lui.

 – Unde se aflau în acel moment arestaţii?

– Fuseseră transportaţi la o adresă secretă, după care au fost predaţi armatei sovietice la intrarea acesteia în Bucureşti.

– Majestatea Voastră, cu cine dintre oficialii sovietici v-aţi întâlnit?

– După ce m-am întors la Bucureşti, am avut ocazia să mă întâlnesc cu mareşalul Malinovsky – el a semnat Convenţia de armistiţiu şi cu general-maiorul Burenin.

– Vă rugăm să ne povestiţi cum aţi primit Ordinul ”Victoria”?

– Dacă nu mă înşel, s-a întâmplat în mai 1946. Ordinul mi-a fost înmânat de mareşalul Tolbuhin în timpul unei ceremonii la Palatul Regal. A fost ceva total imprevizibil. În Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS scria: ”Pentru curajosul act al hotărâtei cotituri a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, într-un moment în care încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”.

– Sunteţi singurul cavaler al Ordinului ”Victoria” în viaţă şi singurul Comandant suprem al Armatei Coaliţiei antihitleriste. Nici Roosevelt, nici Churchill, nici Stalin nu mai sunt. Aşadar, aţi rămas comandantul suprem al întregii Coaliţii antihitleriste. Ce părere aveţi despre încercările de a revizui rezultatele celui de-Al Doilea Război Mondial?

– Este o întrebare dificilă. Într-adevăr, nu toată lumea este mulţumită de reconfigurarea Europei după război şi eu, de asemenea, îmi asum o oarecare responsabilitate pentru aceasta. Dar, credeţi-mă, în acel moment, acţionam ghidaţi de cele mai bune intenţii.

– Majestatea Voastră, aţi adus o importantă contribuţie la obţinerea victoriei asupra fascismului. Ordinul ”Victoria” a fost acordat doar la cinci şefi de stat străini. Suntem onoraţi că vă număraţi printre aceştia.

– Noi încercăm să ne aducem aminte de toţi militarii români, începând cu comandantul suprem şi terminând cu sergentul Constantin Sandu, probabil, singurul soldat român care şi-a scris numele pe Reichstag. Acesta are o istorie interesantă. A fost mai întâi soldat în Armata Roşie, iar după demobilizare, a devenit ofiţer al Armatei Române şi, ca militar român, şi-a scris numele pe clădirea Reichstagului în limba română.

– Anul acesta, la Moscova, va avea loc o paradă cu ocazia celebrării a 65 de ani de la Victorie. Veţi participa la această paradă?

– Când s-au sărbătorit 60 de ani de la Victorie, am fost la Moscova, la invitaţia preşedintelui Putin. Sunt mândru că am contribuit la apropierea acestei victorii, deoarece, după 23 august 1944, rezistenţa germană din sud-estul Europei s-a prăbuşit. Şi mă bucur că modesta noastră contribuţie a fost atât de apreciată.

– Ne amintim foarte bine de eroismul soldaţilor şi ofiţerilor din Divizia 7 cavalerie română, care, împreună cu tanchiştii şi paraşutiştii sovietici, au respins atacul trupelor germano-ungare. Cum au perceput ţara şi armata, în opinia Dumneavoastră, trecerea de partea Naţiunilor Unite?

– România a fost întotdeauna parte a Europei. Pe de o parte, relaţiile cu Franţa şi Marea Britanie au o îndelungată tradiţie istorică. Pe de altă parte, lupta de lungă durată împotriva Imperiului Otoman s-a reflectat asupra mentalităţii oamenilor. Un rol imens în istoria ţării noastre l-a avut Carol I. Acesta a crescut într-o familie în care domina o disciplină de fier, fiind educat în spiritul adevărului şi moralităţii. Se spune că atunci când a păşit pe pământul noii sale patrii, a rostit: ”Din acest moment, am şi devenit român”. Carol I a contribuit, în mod real, la modernizarea României din punct de vedere politic, militar şi moral. Pentru mine reprezintă un model demn de urmat. Asemenea lui, mă implicam mult în treburile armatei, discutam cu tinerii ofiţeri în timpul vizitelor mele în unităţile militare. Prin aceasta se explică, probabil, faptul că armata m-a sprijinit într-un moment decisiv.

Despre Ordinul Victoriei (din statutul distincției)

  •  Ordinul Victoriei este cel mai înalt ordin militar sovietic. Se acordă ofițerilor superiori ai Armatei Roșii pentru desfășurarea cu succes a unor operațiuni militare în cadrul unuia sau mai multor fronturi, urmarea acestor operațiuni fiind schimbarea radicală a situației în favoarea Armatei Roșii.
  •  Pentru cei decorați cu Ordinul Victoriei se înființează, ca semn de distincție specială, o placă memorială cu scopul de a introduce în aceasta numele Cavalerilor Ordinului Victoriei. Placa memorială se instalează în Marele Palat al Kremlinului. Acest ordin este conferit numai prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS.
  •  Insigna Ordinului Victoriei reprezintă o stea rubinie convexă, cu cinci colțuri, cu diamante pe margini. În intervalele dintre capetele stelei, se află raze divergente acoperite cu diamante. Mijlocul stelei este un cerc acoperit cu smalț albastru, cu o coroană de lauri și stejar pe margini. În centrul cercului se află o imagine aurie care înfățișează zidului Kremlinului cu Mausoleul lui Lenin și Turnul Spasskaia în centru. Deasupra imaginii se află o inscripție cu litere de smalț alb ”СССР” (”URSS”). În partea inferioară a cercului, pe o panglică de smalț roșu, se află o inscripție cu litere de smalț alb ”ПОБЕДА” (”VICTORIE”).
  •  Dimensiunea stelei între vârfurile opuse este de 72 mm. Diametrul cercului cu imaginea Turnului Spasskaia este de 31 mm. Greutatea totală a ordinului este de 78 g. Conținutul de platină în ordine este de 47 g, aur – 2 g, argint – 19 g. Greutatea fiecăruia dintre cele cinci rubine este de 5 carate. Greutatea totală a diamantelor de pe insignă este de 16 carate.

Cavalerii Ordinului

  •  Pe toată durata existenței Ordinului, 20 de exemplare au fost conferite celor 17 cavaleri ai acestuia.
  •  La 10 aprilie 1944, s-au dezvăluit numele primilor trei cavaleri ai Ordinului Victoriei. Comandantul Frontului I Ucrainean G.Jukov a devenit posesorul insignei nr. 1., iar Mareșalul A.Vasilevski, șeful Statului Major General, a primit insigna nr. 2. Comandantul Suprem Mareșalul I.Stalin a primit Ordinul Victoriei nr. 3. Toți au fost decorați cu premii atât de mari pentru eliberarea Ucrainei de pe malul drept.
  •  Următoarele distincții au fost acordate doar cu un an mai târziu: la 30 martie 1945, au devenit cavaleri ai Ordinului comandantul Frontului al II-lea Belarus, Mareșalul K.Rokossovski, pentru eliberarea Poloniei și comandantul Frontului I Ucrainean, Mareșalul I.Konev, pentru eliberarea Poloniei și trecerea Oderului. La 26 aprilie, lista premiaților a fost completată cu încă două nume – comandantul Frontului al II-lea Ucrainean, Mareșalul R.Malinovski și comandantul Frontului al III-lea Ucrainean, Mareșalul F.Tolbuhin. Ambii au fost decorați pentru eliberarea teritoriului Ungariei și Austriei în bătălii grele, sângeroase. La 31 mai, comandantul Frontului Leningrad, mareșalul L.Govorov, a devenit cavaler al Ordinului pentru eliberarea Estoniei. Prin același decret, comandantul Frontului I Belarus, Mareșalul G. Jukov și comandantul Frontului al III-lea Belarus, Mareșalul A.Vasilevski, au primit din nou Ordinul Victoriei: primul – pentru luarea Berlinului, celălat – pentru luarea Königsbergului și eliberarea Prusiei de Est. La 4 iunie, cu Ordinul Victoriei au fost decorați doi comandanți ”din Moscova”: reprezentantul Cartierului General al Comandantului Suprem, Mareșalul S.Timoșenko și Șeful Statului Major General al Armatei A.Antonov – singurul cavaler al Ordinului Victoriei, care nu avea gradul de mareșal. Ambii au primit cel mai înalt ordin militar pentru planificarea operațiunilor de luptă și coordonarea operațiunilor de front pe tot parcursul războiului.
  •  Prin decretul din 26 iunie 1945, I.Stalin a primit Ordinul Victoriei pentru a doua oară. În urma rezultatelor războiului cu Japonia, comandantul Frontului Orientului Îndepărtat, Mareșalul K.Merețkov, a devenit Cavaler al Ordinului Victoriei. Astfel, Ordinul Victoriei în URSS l-au primit 10 Mareșali ai Uniunii Sovietice – 3 dintre ei de două ori și 1 era general al armatei.
  •  În plus, în 1945, au devenit Cavaleri ai Ordinului 5 cetățeni străini: Comandantul Suprem al Armatei Populare de Eliberare a Iugoslaviei, Mareșalul Josip Broz Tito, Comandantul Suprem al Armatei Poloniei (pe teritoriul URSS), Mareșalul Poloniei Michał Rola-Żymierski, Comandantul Suprem al Forțelor Expediționare Aliate din Europa de Vest, General al Armatei Dwight David Eisenhower (SUA), Comandant al Grupului de Armate Aliate din Europa de Vest, Feldmareșalul Bernard Law Montgomery (Marea Britanie) şi Regele României Mihai I.

1946, București, Piața Victoriei. Dezvelirea Monumentului Ostașului Sovietic/ Foto de arhivă

 

 

 

Foto de arhivă

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 1919068