COVID-19. Stafful operativ a anunțat nivelul imunității colective în Rusia
06/11
Priviți în oglindă, îi sfătuiește pe americani Ambasada Rusiei din Washington
06/11

Medvedev: Șase lecții ale unei singure pandemii

Vicepreședintelui Consiliului de Securitate al Federației Ruse, Dmitri Medvedev/ Foto: Rossiiskaia gazeta

Articol al vicepreședintelui Consiliului de Securitate al Federației Ruse, Dmitri MEDVEDEV, publicat în „Rossiiskaia Gazeta”

Pandemia de COVID-19, boală provocată de noul coronavirus, a devenit unul dintre cele mai mari șocuri ale ultimelor decenii. Nu întâmplător este comparată cu ”al treilea război mondial”, avându-se în vedere consecintețele devastatoare ale răspândirii acestei boli care reprezintă pericol de moarte. Au avut puternic de suferit sfera socială, economia, cultura multor state de pe toate continentele. Numărul victimelor și al persoanelor afectate este de ordinul zecilor de milioane. Iar aproape cinci milioane de oameni au decedat din cauza bolii.

S-a reușit domolirea primului și cel mai violent atac al virusului. În plus, o mare parte dintre oameni au învățat, pur și simplu, să trăiască în condiții de pandemie. S-au obișnuit cu problemele, cu restricțiile și, din păcate, chiar cu boala în sine și cu urmările ei tragice. Până la victoria finală suntem încă foarte departe. Amenințarea este uriașă, inamicul este deosebit de periculos. Experții vorbesc inclusiv despre un ”efect cumulativ întârziat” al problemelor actuale. Oricât de banal ar suna, dar finalul acestei bătălii fără precedent depinde de cât de bine se vor coordona acțiunile tututor țărilor lumii în lupta împotriva noii infecții. Vom reuși să tragem lecții din evenimentele tragice trăite de noi toți? Suntem pregătiți să ne revizuim abordările strategice în privința serioaselor probleme ale lumii și tacticile de acțiune în situații grele, imprevizibile, când reacția trebuie să fie rapidă și precisă? Sunt cele mai importante întrebări pe care și le pun toți oamenii cu mintea la cap din lume. Răspunsul trebuie să vină, înainte de toate, din partea autorităților tuturor statele, membre ale alianțelor și uniunilor internaționale, din partea tuturor ”grupurilor de influență” de care depinde adoptarea celor mai esențiale și urgente decizii de nivel global.

Aș dori să analizez mai în detaliu ce ne-au învățat pe noi acești aproape ultimi doi ani. Ce lecții am tras și cum trebuie acționat mai departe.

Lecția numărul 1 – amenințările trebuie luate în serios. Și trebuie acționat ante factum, nu post factum.

În prima perioadă de răspândire a coronavirusului, din decembrie 2019 până la începutul lunii martie 2020, multe țări au tratat problema cu o oarecare indiferență. Primele informații referitoare la noua boală au fost primite cu prea mult calm. În mare parte pentru că oamenii au crezut că înfiorătorul virus este ”undeva departe” și că nu va afecta țările dezvoltate. Și-a spus cuvântul și obișnuința de a auzi zilnic informații despre dezastre petrecute în diferite colțuri ale planetei. Pe fluxul agențiilor de presă ele ocupă, de regulă, primul loc, iar reacția la astfel de subiecte s-a estompat de mult, prea sunt multe. Dar, spre deosebire de oamenii obișniți, conducerea statului trebuia încă de atunci să apese ”butonul de alarmă”.

Întârzierea a costat scump. La mijlocul lunii februarie 2020, nenorocirea a început să capete proporții tot mai serioase. Într-o lume modernă, cu granițele ei transparente și economia globală, nici epidemiile nu cunosc bariere. Numărul persoanelor infectate și al victimelor noii boli a început să crească vertiginos. Guvernele multor țări au fost puse în fața necesității de a reforma urgent sistemul de sănătate, de a crea locuri noi în spitale, de a echipa unitățile spitalicești cu echipament medical, iar oamenii, cu mijloace de protecție individuală. În acel moment, Rusia a trecut rapid să pună la punct scenarii pentru a face față unei situații de răspândire masivă a bolii. Toate structurile și serviciile de profil au fost puse în stare de alertă maximă.

Din a doua parte a lunii martie și cam până la mijlocul lunii iunie 2020, pandemia a intrat în următoarea fază, cea ”acută”. Amenințarea a devenit realitate, iar boala din China a pornit să ia cu asalt alte țări. Epidemia a fost reîncadrată în pandemie. Ne amintim foarte bine acele zile, când s-au închis granițele, s-au înființat centre operative, au fost declarate nelucrătoare perioade lungi și s-au introdus restricții de deplasare a oamenilor. Conducerea fiecărei țări s-a confruntat cu o dilemă imaginară, ce salvezi mai întâi: economia sau oamenii. Mai precis, încotro trebuie direcționați banii înainte de toate: în ajutor social sau susținerea mediului de afaceri. Majoritatea țărilor, inclusiv Rusia, au ales o cale mixtă. După regimul dur de izolare a fost găsit un echilibru rațional – statul i-a sprijinit atât pe cetățeni, cât și cele mai afectate ramuri, reacționând flexibil la situație și nu a permis scenarii catastrofale. Până la începutul verii, în Rusia au fost deja elaborate protocoale de tratament eficiente, a fost organizată producția și achiziția de mijloace de protecție individuală și echipamente medicale. Nimeni nu a fost, desigur, încântat de măsurile de carantinare. Dar ele s-au dovedit destul de eficiente. În același timp, trebuie să recunoaștem deschis că, cu cât regimul de ”lockdown” a fost mai sever, cu atât mai eficientă a fost lupta împotriva pandemiei. Un exemplu în acest sens este China. Este cu totul altceva că fiecare țară cu populația ei are propriul specific, obiceiuri naționale, stereotipuri comportamentale. Evident că în Europa nu funcționează schemele posibile în Est. Dar rezultat a existat oriunde. Și valul epidemiei a început să scadă.

În cea de-a treia fază a pandemiei am intrat spre sfârșitul verii și începutul de toamnă a anului trecut. Până atunci, majoritatea companiilor și, ceea ce este deosebit de important, întregul sistem de învățământ s-au reorganizat pe formatul muncii de la distanță. În Rusia a fost optimizat un instrumentar de gestionare, au devenit mult mai eficiente canalele de interacțiune dintre cetățeni și stat. Oamenii au putut primi cele mai importante servicii de stat de la distanță, plățile sociale au început să se efectueze în regim proactiv. Era evident că, în curând, pandemia va reveni cu forțe noi, iar pentru prevenirea ei statul a mobilizat resurse importante. S-a finalizat testarea vaccinurilor împotriva coronavirusului, au fost înregistrate primele seruri. Această muncă s-a desfășurat concomitent în multe țări. În același timp, în societate creștea starea de neliniște și de nemulțumire: oamenii au obosit de perioadele lungi de carantină și de teama constantă pentru sănătatea lor. Tot mai des, pe diferite continente, subiecte de dezbateri au devenit încălcarea drepturilor omului în timpul ”lockdown-urilor”.

A patra etapă a pandemiei a început în toamna-iarna 2020-2021 și a fost marcată de o nouă creștere a numărului de îmbolnăviri. Au apărut noi tulpini ale virusului; coronavirusul s-a răspândit pretutindeni, nu doar în focare locale, așa cum s-a întâmplat anterior. Introducerea de noi măsuri de restricții și ”lockdown-uri” a fost întâmpinată de numeroși cetățeni deosebit de negativ. Am văzut cum, în Olanda, Statele Unite, Italia, Germania și în alte țări, au izbucnit proteste. Chiar și în Rusia, dar într-o măsură mai mică.

În a cincea fază a pandemiei am intrat în primăvara acestui an, iar această perioadă continuă până în ziua de astăzi. Acum asistăm la o nouă creștere a incidenței, care, ținând cont de volumul mare de testări, a atins un nivel record. Ratele de incidență fluctuează la un nivel foarte ridicat, aproape critic, se derulează vaccinarea la scară largă. În același timp, viața în noua realitate reclamă soluții chibzuite, echilibrate, un îndelungat război ”de uzură” împotriva pandemiei. Iar această bătălie trebuie purtată cu forțele comune ale tuturor țărilor. În pofida tuturor dificultăților obiective, dar mai ales, în pofida ambițiilor politice ale unora.

A două lecție a pandemiei: lupta împotriva ei este posibilă doar prin eforturile comune ale comunității internaționale. Toți sunt sortiți eșecului dacă vor să lupte singuri.

Ce se întâmplă acum în economia mondială? Se poate răspunde într-un cuvânt: scădere. Mult mai serioasă decât în pierioada crizei financiare din 2008-2009. Organizațiile internaționale estimează amploarea ei de la 3,3% (datele FMI) la 3,6% (Banca Mondială). În unele țări este mult mai pronunțată. În 2020, economia Marii Britanii s-a contractat cu 9,8%, cea a Franței, cu 8,1%, a Germaniei, cu 4,9%, a Canadei, cu 5,4%, a Republicii Sud-Africane, cu 7%, a Indiei, cu 8%. În general, criza a lovit mai puternic țările dezvoltate, cu un nivel mai ridicat de globalizare. Fondul Monetar Internațional estimează la 4,7% scăderea economiilor țărilor dezvoltate și la 2,% pe cea a țărilor în curs de dezvoltare. În același timp însă, economiile mai avansate demonstrează o capacitate de redresare accelerată. Astfel, potrivit prognozei Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, majoritatea țărilor dezvoltate vor reveni total la nivelul de dinaintea crizei (din punctul de vedere al PIB-ului pe cap de locuitor) până la sfârșitul anului 2022. Unele state în curs de dezvoltare nu vor reuși să revină la indicii de dinaintea pandemiei mai devreme de 2024. Este evident că, la nivel mondial, se instalează o criză alimentară. Prețurile la produsele alimentare cresc pretutindeni, se accelerează inflația alimentară.

Pentru a depăși urmările încetinirii globale este nevoie de o politică eficientă, care să permită redresarea în continuare a economiei şi menținerea unor prețuri stabile. Unele țări înregistrează deja un nivel ridicat al datoriei, iar ratele fără precedent ale inflației au devenit noi provocări pe calea spre aceste obiective. Multe vor depinde de ritmurile de relansare a schimburilor comerciale externe, în special în planul serviciilor de export și import.

Acum, nimeni nu poate oferi prognoze precise. Situația din economia mondială este influențată de o sumedenie de factori non-economici: ritmul de vaccinare a populației, riscul apariției unor noi tulpini ale coronavirusului, mai periculoase. Dar deosebit de puternici sunt factorii cu caracter politic. Inclusiv cele precum voința politică de colaborare internațională în lupta împotriva coronavirusului. Dar nu toate statele sunt pregătite să dea dovadă de așa ceva. Iar astăzi, aceasta este una dintre cele mai serioase probleme.

Orice criză antrenează în mod inevitabil numeroase schimbări în lume. Inclusiv repartizarea forțelor pe arena internațională. Iar ”criza corona” nu a făcut excepție. Trăsătura ei unică este că, în fața ei, toate țările – atât cele puternice din punct de vedere economic, cât și foarte slabe – s-au dovedit, în esență, egale. Și toate au avut de suferit într-un fel sau altul. Toate au fost nevoite să-şi mobilizeze resursele. O povară dintre cele mai serioase, uneori copleșitoare, a revenit sistemelor de sănătate și serviciilor sociale. În lupta împotriva pandemiei, fiecare țară a fost nevoită să aleagă răul cel mai mic nu dintre două, ci dintr-o sumedenie de năpaste. În același timp, nici cei care au realizat, în acest efort, minuni de eficiență, nu au fost feriți de apariția unor noi focare de epidemie.

Procesele globalizării, dezvoltarea modernă a tehnologiilor, viteza transporturilor transformă planeta noastră într-un mediu ideal pentru răspândirea virusului. Nici un stat din lume nu poate ”coborî de tot o cortină de fier”. Mai devreme sau mai târziu, tot va fi nevoit să reia schimburile comerciale, să elibereze vize de intrare pentru turiști și întreprinzători sau să permită ieșirea din țară a propriilor cetățeni. Ceea ce înseamnă că nu poate exista o imunitate separată pentru o singură țară. Este posibilă doar o imunitate colectivă la scară globală, ce poate fi obținută împreună.

Acest adevăr simplu este foarte bine înțeles de medici și oamenii de știință, de reprezentanții influentelor organizații internaționale de orientare umanitară. Dar, așa cum a demonstrat experiența coronavirusului, nu toate guvernele statelor sunt pregătite să accepte acest adevăr. În plină pandemie, apelurile la solidaritate generală și ajutor reciproc în lupta împotriva bolii, la anularea sancțiunilor, care împiedică sistemele de sănătate să funcționeze normal, ba chiar la încetarea focului în ”punctele fierbinți” au eșuat, în esență. Egoismul național, ”logica omului cavernelor” din vremurile Războiului Rece, închipuitele frici paranoice, încercările de a apăra propriile interese geopolitice înguste s-au dovedit de fiecare dată considerabil mai puternice decât valorile general umane.

Statele au început să-și închidă granițele fără a-și avertiza sau consulta vecinii. Nu s-au grăbit să împărtășească informații (inclusiv cele de o importanță vitală pentru munca oamenilor de știință și a medicilor) sau să se ajute unii pe ceilalți cu medicamente și echipamente. Unii au preferat să-și rezolve problemele pe cont propriu, alții, pe seama altora. Chiar și în timpul pandemiei, politica de sancțiuni nu a suferit modificări. Dimpotrivă, lupta împotriva proiectului comercial ”Nord Stream-2”, spre exemplu, s-a intensificat. Războaiele au continuat, ba uneori au izbucnit cu o nouă forță: conflictul din Nagornîi Karabah, nesfârșitele confruntări din Siria, Libia, Afganistan, ciocnirile periodice la granița dintre China și India, o serie de conflicte în Africa. Războiul comercial dintre Statele Unite și China a fost exacerbat de confruntarea idelologică, transformându-se, definitiv, într-un fel de război rece. S-au înmulțit și provocările directe, în special în Europa. În ultimul an a devenit o obișnuință ca navele NATO să se apropie constant, în Marea Baltică și în Marea Neagră, de granițele Rusiei, încălcându-le, uneori.

Pandemia a afectat și procesele de integrare. Aceste tendințe se remarcă în mod deosebit în Uniunea Europeană, cândva una dintre cele mai solide uniuni. COVID-19 a demonstrat că, în fața unei nenorociri comune, Europa nu este deloc unită. În plină pandemie, țările europene nici măcar nu s-au susținut unele pe celelalte. Ajutorul pentru Italia, unde situația epidemiologică a atins un nivel critic, a venit nu din partea altor membri ai UE, care au refuzat să primească în spitalele lor pacienți italieni, ci din Rusia și China. Mai mult, în timpul procedurilor vamale, Cehia a confiscat măștile și respiratoarele destinate italienilor. Foarte târziu au acordat Italiei ajutor Polonia, România și Germania. Într-un final, Austria, Germania și Luxemburg au acceptat să ofere locuri în spitale pentru bolnavii din țările vecine – Belgia, Olanda, Franța și Italia.

După ce primul vârf al pandemiei a trecut, instituțiile europene au început, oarecum, să-și corecteze greșelile, încercând să se adapteze la situație și să elaboreze măsuri preventive pentru viitor. În 2020, Uniunea Europeană a adoptat peste 1000 de decizii pentru a reduce la minimum urmările negative ale coronavirusului, pentru a proteja nu doar viața, ci și veniturile oamenilor. Au fost aprobate un buget extins și fondul NextGenerationEU, ceea ce, cumulat, a permis crearea celui mai mare, probabil, pachet de stimulente, în valoare totală de 1,8 trilioane euro.

A treia lecție a pandemiei: încrederea reciprocă a statelor este mai importantă decât comerțul, ideologia și concurența

Criza de încredere și ”naționalismul vaccinării”

Răspândirea coronavirusului a dezvăluit încă o problemă: criza globală de încredere. Ea s-a manifestat prin ignorarea organizațiilor internaționale, prin ”confruntarea vaccinurilor”, prin permanente suspiciuni reciproce și prin căutarea celor care se fac vinovați de răspândirea virusului. A fost puternic zdruncinată autoritatea Organizației Mondiale a Sănătății. Inițial, multe țări au evitat să colaboreze cu OMS, iar Statele Unite au suspendat, practic, finanțarea acestei organizații. După care, colaborarea pe linie de OMS s-a normalizat, oarecum. Dar problemele persistă și astăzi. Cea mai importantă dintre ele constă în faptul că organizația nu dispune de pârgii de constrângere a statelor să promoveze, la toate nivelurile, o politică unică și convenită. În prezent, guvernele naționale au libertatea de a nu se supune recomandărilor OMS sau de a emite decizii proprii, ce vin, uneori, în contradicție cu cele mondiale.

În acest sens, trebuie gândită posibilitatea de a oferi OMS împuternicirea de a adopta, în situații extraordinare (cum ar fi, spre exemplu, în condiții de pandemie), decizii semnificative și mobilizatoare în interesele întregii comunități mondiale. Și pentru ca OMS să obțină astfel de împuterniciri va trebui, poate, ca membrii ONU să adopte o convenție internațională de colaborare în acest domeniu.

Din păcate, deocamdată nu s-a format un sistem de garanții care să prevină o evoluție periculoasă a evenimentelor în cazul izbucnirii unor noi pandemii. Istoria cunoaște exemple când tocmai colaborarea internațională și renunțarea la dogme ideologie au permis medicilor și oamenilor de știință din diferite țări să dezvolte mijloace eficiente de luptă împotriva răspândirii unor boli severe – precum poliomielita, pojar, variola. Acum, interesele geopolitice ale statelor intră în coliziune chiar și când vine vorba de vaccinare. La nivel mondial există circa zece vaccinuri. Dar nici unul dintre ele nu a fost certificat în toate țările.

De ce se întâmplă așa? Răspunsul este evident. Toate țările doresc să-și susțină, în primul rând, producătorii proprii. În plus, problemele vaccinări dobândesc o nuanță ideologică: ”este al meu, înseamnă că este cel mai bun!”, chiar dacă nu există dovezi în acest sens. Intră în joc și interesul comercial, când țările încearcă să vândă în mod avantajos propriul vaccin pe piața internațională și să învingă concurența. Se uită însă un singur ”dar”: fiecare dintre aceste fiole reprezintă o viață de om salvată sau pierdută. ”Naționalismul vaccinării”, războaiele comerciale au provocat deja numeroase victime de nimic justificate. Slăbiciunea OMS și lipsa unui organism supranațional care să influențeze măsurile epidemiologice luate de diferite state, devin literalmente similare morții.

Este absolut evident: toate statele lumii nu doar trebuie, dar sunt obligate acum să treacă peste propriile interese geopolitice de dragul salvării oamenilor. Să recunoască vaccinurile produse în alte țări. Dar cel mai important – să aprovizioneze ONU sau OMS cu o cantitate suficientă de asemenea preparate pentru a le oferi țărilor incapabile să le cumpere în mod independent.

De problema recunoașterii reciproce a vaccinurilor este strâns legat încă un aspect de politică externă – așa numitele pașapoarte COVID. Este cea mai simplă și mai logică modalitate de a restabili unul dintre drepturile de bază ale cetățenilor – dreptul la libera deplasare, pentru că permite ”deschiderea granițelor” și, în același timp, asigură securitate oamenilor. Dar un astfel de sistem poate funcționa eficient numai dacă diferite vaccinuri vor fi recunoscute de un număr mare de țări. Și, ceea ce este deosebit de important, – dacă va fi creat un sistem unic de schimb de informații privind infectații și vaccinații, sub egida OMS, spre exemplu, sau a altui organism mandatat de ONU.

Și din nou, cum s-a întâmplat și acum un an, trebuie să repet: ambele aceste organizații trebuie să ofere platforma necesară pentru elaborarea de inițiative, care să ajute la combaterea periculoasei infecții pe toate continentele planetei. Nu este doar un rol, este o misiune ce trebuie încredințată unor structuri internaționale influente și cu autoritate. Numai ele sunt capabile să se ridice deasupra prejudecăților și a intereselor politice, care, în prezent, sunt ca o piedică în calea colaborării la scară globală.

”Naționalismul vaccinării” este întreținut și de serioasele suspiciuni reciproce ale diferitelor țări că virusul mortal a fost creat de mâna omului. Justificare pentru astfel de afirmații o constituie existența laboratoarelor care studiază virusuri mortale în Statele Unite și, ceea ce este deosebit de îngrijorător pentru Rusia, pe teritoriile partenerilor noștri din CSI.

Activitatea unor astfel de centre este absolut opacă. Nu există un control internațional asupra acestor laboratoare. Pericolul ”scurgerii” unei infecții căreia omenirea nu îi va putea supraviețui este destul de ridicat. Fără îndoială, este nevoie de un sistem de control al acestor laboratoare, sistem bazat pe principiul transparenței reciproce. Dar și mai importantă este crearea unui sistem interstatal de garanții reciproce și răspundere deplină pentru eventualele consecințe ale răspândirii substanțelor și preparatelor periculoase. În condițiile unei lumi globalizate, scurgerea lor în doar câteva ore are capacitatea de a duce la catastrofă. În plus, comunitatea mondială trebuie să ajungă la înțelegerea ca, în situații de urgență, statele trebuie să se informeze de îndată unele pe celelalte în legătură cu amenințările apărute – biologice sau de altă natură.

Trebuie pusă în totalitate în aplicare Convenția privind interzicerea armei biologie – unul dintre documentele internaționale de temelie din domeniul securității. După ce pandemia va lua sfârșit, va fi esențială revizuirea fundamentală a principiilor de colaborare internațională în sfera cercetărilor biologice. Din păcate, nu toți partenerii noștri manifestă disponibilitate pentru colaborare în această direcție, ceea ce devine motiv de tensiune și neîncredere reciprocă.

Criza a agravat încă o problemă: crima organizată, structurile teroriste și extremiste se mută tot mai activ în spațiul virtual. Acest lucru reprezintă un serios pericol pentru securitatea multor țări. Lupta împotriva infracțiunilor cibernetice, colaborarea organelor de menținere a ordinii din diferite țări, dezvoltarea sistemelor ce asigură securitatea globală în lumea digitială sunt de o importanță vitală. Se impun noi legi și convenții internaționale privind combaterea terorismului și a infracționalității în spațiul virtual. Din păcate, trebuie să recunoaștem: activitatea în această direcție se desfășoară mult prea lent. Anul trecut nu s-a reușit realizarea vreunui progres substanțial.

A patra lecție a pandemiei: vaccinarea obligatorie nu este prea eficientă, este nevoie de educație

Disidenții COVID

Cât de critică este amenințarea generată de coronavirus? Oare este nevoie acum de vaccinare generală ca măsură preventivă împotriva noilor focare ale pandemiei? Deși răspunsul este cât se poate de evident, în societate există diferite puncte de vedere în acest sens. Există și grupuri de așa numiți disidenți-COVID, care îndeamnă activ la ignorarea recomandărilor oamenilor de știință și ale medicilor.

În acest context, statul trebuie să găsească răspunsuri la întrebări extrem de ambigue din punct de vedere moral. În ce măsură interesele cetățenilor vin în dezacord cu interesele societății și contravin normelor de securitate ale altor oameni? Are oare statul dreptul de a-și obliga cetățenii să se vaccineze?

De la începutul pandemiei, toate statele au demarat o muncă de lămurire. Cetățenilor li se explică și li se demonstrează că, pentru binele general, uneori trebuie să treci peste interesele proprii, confortul personal sau chiar peste drepturile fundamentelae, cum ar fi libera circulație. Că tratamentul trebuie făcut, indiferent dacă vrei sau nu, deoarece există marele risc de a-i infecta pe ceilalți. Că toate măsurile de carantină impuse de autorități trebuie respectate în mod obligatoriu. La fel ca vaccinarea, dacă intri în grupul de persoane cu risc ridicat de răspândire a virusului. Ca răspuns se aud acuzații absolut previzibile de ”autoritarism vaccinării” și de ”încălcare a drepturilor omului”.

Dacă întotdeauna o astfel de constrângere este justificată? Întrebare discutabilă și complexă. Pe de o parte sunt drepturile omului – o valoare inviolabilă. Pe de alta, sunt cetățenii care interacționează direct cu virusul sau intră în contact cu un număr uriaș de oameni, lucrează în sistemul medical sau în învățământ, în unități de alimentație publică, în instituțiile statului, unde mereu este multă lume. Infectarea lor pune în pericol sănătatea și viața celorlalți oameni, încaldă drepturile altora. Important este să se găsească echilibrul necesar.

Desigur, pentru a salva milioane de vieți, poate fi restricționată libertatea a zeci și chiar mii de oameni. Nu o dată s-a întâmplat așa în timpul războaielor, în cazul amenințărilor teroriste, pe durata pandemiilor. Dar ”se poate” nu înseamnă ”obligatoriu”. Și chiar dacă unele țări își obligă, practic, cetățenii să se vaccineze, Rusia nu a mers pe acest drum: în țara noastră, vaccinarea este  voluntară. Cu toate că în toate regiunile Rusiei au fost adoptate rezoluții privind vaccinarea obligatorie a anumitor categorii de cetățeni. În același timp, discuțiile pe tema vaccinării obligatorii totale continuă atât la nivel de experți, cât și în mediul familial.

Să examinăm mai în detaliu acest subiect. În privința vaccinării obligatorii, toate țările s-au împărțit în trei grupe: a) cele unde a fost introdusă vaccinarea obligatorie; b) cele unde a fost introdusă vaccinarea obligatorie pentru anumite categorii de cetățeni; c) cele unde vaccinarea rămâne strict voluntară. Cum s-a menționat deja, Rusia a intrat în categoria ”b)”.

În același timp, noi folosim măsuri restrictive în privința persoanelor nevaccinate, care înseamnă posibilitatea de a introduce interdicția de plecare în alte țări, de admitere în instituțiile de învățământ și de sănătate, posibilitatea suspendării de la locul de muncă sau refuzul de a fi angajat. Vaccinarea împotriva coronavirusului nu este inclusă încă în calendarul național general de vaccinare al Rusiei. De asemenea, nu au fost stabilite răspunderea penală sau administrativă pentru neîndeplinirea de către cetățeni a obligației de a se vaccina (deși a fost stabilită răspunderea persoanelor juridice pentru neaducerea la îndeplinire a cerințelor Rospotrebnadzor). Cu alte cuvinte, deocamdată, legislația în această sferă rămâne în țara noastră deosebit de liberală.

În contrapondere, o serie de țări au introdus vaccinarea obligatorie (Tadjikistan, Turkmenistan, Indonezia, Fiji, Arabia Saudită și, cu unele rezerve, Italia, alte câteva state). În Statele Unite se introduce vaccinarea obligatorie și/sau testarea obligatorie în organizații cu peste 100 de angajați. Unele țări din Europa au stabilit amenzi foarte mari pentru refuzul de a se vaccina, în Italia – nu doar amenzi, dar și alte măsuri de constrângere administrativă, iar în Franța, chiar răspundere penală. Legalitatea utilizării modelului de vaccinare obligatorie a fost confirmată de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Prin această decizia au fost recunoscute ca legale măsuri de constrângere precum amenzile administrative și suspendarea admiterii copiilor celor nevaccinați la grădiniță, iar vaccinarea în sine a fost declarată obligatorie și necesară într-o societate democratică. Într-o situație extremă, CEDO s-a pronunțat, fără retorica tipică pentru ea, obligând, practic, persoane concrete să se vaccineze. În ultimă instanță, când este vorba despre viața și sănătatea a milioane de oameni, jocurile politice și abuzul de drepturi proprii trebuie să înceteze.

Dați-mi voie să amintesc că, pentru prima dată, vaccinarea a apărut în Rusia în baza Decretului emis în 1796 de Ecaterina a II-a privind vaccinarea obligatorie împotriva variolei. A fost o metodă inventată încă în China antică. În Uniunea Sovietică a fost creat calendarul de vaccinare profilactică și s-a efectuat vaccinarea obligatorie împotriva variolei, a tifosului, malariei, tuberculozei, poliomielitei. Din păcate, acest sistem a fost distrus odată cu dispariția URSS, iar atitudinea față de vaccinare a început să se formeze sub impactul propagandei anti-vaccin. Ea a fost și este promovată pe baza unor fapte contradictorii și neconfirmate, aflate, în unele cazuri, la limita unor acțiuni ilegale premeditate, ce reprezintă un pericol real la adresa siguranței publice. Tocmai de aceea țara noastră se confruntă cu astfel de greutăți în derularea vaccinării. Iar dacă nu vom găsi metode de a-i convinge pe oameni de iresponsabilitatea unui astfel de comportament, chiar antisocial, drept vorbind, ne așteaptă vremuri și mai grele.

Sunt multe metode de depășire a pesimismului și scepticismului, de a spulbera temerile oamenilor. Obiecțiile lor se rezumă în pricipal la faptul că vaccinurile împotriva coronavirusului sunt preparate noi și, deocamdată, prea puțin studiate, dezvoltate în regim accelerat, au o serie de efecte secundare. Dar cel mai important lucru ce-i sperie pe oameni: după injecție oricum se păstrează riscul de a face boala. Experții au oferit și nu o dată, răspunsuri argumentate și detaliate la aceste afirmații. Au explicat că toate vaccinurile au trecut ciclul complet al procedurilor de certificare, unele dintre etaptele studiilor derulându-se în paralel și concomitent – în condiții de pandemie este o practică normală.

Efectele secundare ale vaccinării sunt cunoscute și descrise în literatura de specialitate. Au fost identificate grupe de pacienți cărora vaccinarea nu le este indicată. Dar cel mai important este faptul că persoanele vaccinate, chiar dacă fac boala, este fără urmări grave. Printre altele, acest lucru permite reducerea poverii ce apasă asupra unităților medicale, permite ca pacienților cu alte afecțiuni să li se acorde mai multă atenție, să fie efectuate tratamentele și operațiile planificate. Această situație s-a manifestat deosebit de acut în toamna acestui an, când, la o imunitate colectivă de 45%, zilnic se înregistrează în Rusia peste 1000 de decese din cauza coronavirusului.

Pentru a-i determina pe oameni să se vaccineze, angajatorii folosesc un sistem de stimulente: zile libere, recompense bănești, un program individual și format de lucru convenabile. Aceleași metode „funcționează”  în toată țara, când oameni cu certificat de vaccinare primesc acces neîngrădit la evenimente și în locuri publice, pot călători fără opreliști, pot lucra și învăța cu prezență fizică, nu de la distanță. Nu lipsit de importanță este, în acest sens, și exemplul personal de vaccinare, pe care îl dau personalități cunoscute, de la lideri de opinie până la primii oameni în stat.

Nu trebuie scoase din calcul nici demersurile care țin strict de marketing, promovarea preparatelor anti-COVID, posibilitatea de alegere dintre diferite vaccinuri. Trebuie lărgit accesul la ele, pentru ca oamenii să poată face injecția rapid, gratis, într-un punct de vaccinare cât mai convenabil pentru ei. Și, desigur, un rol important îl joacă aici colaborarea internațională – atât pentru extinderea sortimentului de vaccinuri utilizate, cât și pentru introducerea unor pașapoarte-COVID generale. Chiar dacă experiența din ultimul timp arată că toate acestea sunt insuficiente pentru formarea unei atitudini sociale responsabile într-o perioadă de criză.

Sunt posibile și metode ”inverse” – restrângerea drepturilor celor nevaccinați. Se are în vedere trecerea la regim de lucru la distanță, interdicția de a lucra cu oamenii, reducerea beneficiilor deoarece disidenții-COVID reprezintă un pericol pentru societate. Așa cum s-a spus, astfel de metode sunt folosite activ în multe țări. Fără îndoială, acest lucru creează o anumită segregare în funcție de vaccinare. Dar asemenea metode sunt destul de eficiente, iar majoritatea dintre ele sunt acceptate și susținute. La urma urmei, nevaccinații fac rău nu doar lor, dar și celor din jur, în special copiilor care, în majoritatea țărilor, nu sunt încă vaccinați. De aceea, perfecționarea legislației în acest domeniu este acea provocare la care statul nostru trebuie încă să găsească un răspuns. Și, ca să spunem lucrurilor pe nume, un astfel de răspuns trebuie să depindă de nivelul de amenințare la adresa siguranței sociale pe care o reprezintă pandemia. În anumite situații, securitatea publică și bunăstarea socială a întregii populații devin mai importante decât respectarea drepturilor și libertăților unui cetățean. Protecția majorității este principiul fundamental al democrației. Fie că ne place sau nu….

Lecția a 5-a a pandemiei: Tot răul spre bine 

Despre daunele cauzate de răspândirea coronavirusului s-au spus deja foarte multe. Într-un fel, însă, omenirea a reușit să tragă foloase chiar și dintr-o asemenea încercare teribilă, realizând ceva ce nu-i trecuse niciodată prin minte. Există în experiența ultimilor doi ani și momente pozitive, pe care le datorăm, în mod paradoxal, pandemiei.

Cel mai important dintre ele este faptul că am învățat să reacționăm rapid la cele mai grele și imprevizibile provocări. În februarie 2020, nimeni în Rusia nu și-ar fi putut imagina că, într-un timp atât de scurt, vor fi posibile atât de multe lucruri. S-a reușit mobilizarea eficientă a sistemelor de sănătate, trecerea organelor puterii pe noi principii de muncă, organizarea producției de medicamente, vaccinuri, mijloace de protecție atât de necesare și vitale, s-a reușit construirea și darea în exploatare de noi spitale și staționare, crearea unui sistem sigur de notificare și informare a cetățenilor cu ajutorul serviciilor electronice. Acest lucru a necesitat un efort uriaș și resurse enorme, dar obiectivele au fost atinse. Asemenea experiențe sunt deosebit de necesare în viitor.

COVID-19 a accelerat în mod serios a patra revoluție industrială. Începând din martie 2020 a avut loc o creștere explozivă a numărului și a calității diferitelor servicii online – de la livrarea de alimente, accesul la serviciile statului, evenimentele culturale virtuale, la plăți bancare sau învățământ la distanță. Totul a fost impus de nevoia urgentă de a evita contactul fizic între oameni. Dar instrumentele online s-au integrat ferm în viața noastră, au devenit deosebit de solicitate, obișnuite și necesare în fiecare zi. În același timp, a apărut o nouă problemă, căreia, înainte, i se acordase mult mai puțină atenție: inegalitatea digitală între anumiți cetățeni, ba chiar între regiuni și state întregi. Astfel, în prezent, devin amintire plățile în numerar; zilnic are loc o trecere la plățile fără numerar. Totuși, potrivit diferitelor estimări, 1,7 miliarde de oameni, adică 22% din populația Pământului, încă nu au acces la servicii bancare moderne. Rupți de serviciile digitale și de un internet stabil, oamenii sunt privați de posibilități de importanță vitală.

Pandemia a adus cu sine schimbări radicale în relația dintre angajați și angajatori. Multe proceduri de rutină, inclusiv circuitul documentelor, au trecut în ”digital”. S-a impus o nouă formă de activitate – munca de la distanță, considerată anterior mai degrabă o excepție de la regulă. Dispunând de un canal de internet stabil, angajatul nu mai este legat de biroul angajatorului și nici de un anumit oraș; el se poate afla în orice colț al globului. Ca urmare, s-a intensificat procesul de deplasare a oamenilor în locuri mai confortabile pentru ei şi au crescut cerințele pentru resursele regionale de internet.

În același timp, statele s-au confruntat cu necesitatea reglementării juridice a muncii de la distanță și încadrării ei legislative. Nu puține conflicte juridice sunt legate de răspunsurile la întrebări de genul dacă angajații care lucrează de la distanță pot avea salarii mai mici, cum sunt asigurate drepturile lor de muncă, ce restricții și ce avantaje trebuie introduse. Rămâne de definit un contur juridic clar pentru această formă de ocupare a forței de muncă, iar asta este un proces complex și de durată. În țara noastră au fost adoptate în cel mai scut timp modificări la legislația muncii în privința muncii la distanță, ceea ce ne-a permis să protejăm un număr mai mare de angajați, care lucrează de la distanță. Acum, are loc un proces de acumulare a practicii juridice în privința unor astfel de contracte de muncă. Evident că mai rămân încă destule conflicte.

Se menține în societate o atitudine neuniformă față de învățământul de la distanță, inclusiv pentru ciclul mediu și superior. Pe de o parte, această modalitate poate fi numită – și pe bună dreptate – drept un pas înainte în spațiul digital al noului mileniu. Ea uniformizează șansele oamenilor care trăiesc în diferite colțuri ale lumii, le asigură un acces egal la programele educaționale. Pe de altă parte, în multe cazuri, cunoștințe de calitate pot fi primite doar în format fizic, cu profesorul. Și aici trebuie găsit un echilibru rațional, trebuie rezolvate toate chestiunile organizatorice, juridice și financiare.

Mai este încă un efect al pandemiei, care intră în sfera informației, a mass-media și a volumului imens de date statistice. Pe lângă lupta împotriva virusului în sine, a trebuit să facem față și puternicelor atacuri informaționale, fluxului de știri capabile să semene în societate panică și haos. Potrivit diferitelor estimări, în categoria fake-uri intră aproape a cincea parte din toate informațiile despre COVID-19. Iar astea sunt estimări optimiste… Multe state s-au confruntat cu încercări de manipulare a opiniei publice, de destabilizare a situației și așa destul de dificilă. A fost nevoie de noi abordări în privința strângerii și prelucrării de date statistice veridice și atotcuprinzătoare, proiectelor de informare a publicului larg. În Rusia și în alte state au fost adoptate, de asemenea, legi prin care au fost introduse măsuri serioase de răspundere pentru difuzarea de informații incorecte și cu caracter provocator.

Asta nu înseamnă limitarea libertății de exprimare sau cenzură. Este vorba despre date falsificate cu bună știință și răspândite cu premeditare, în condițiile în care fiecare cuvânt nepotrivit are capacitatea de a antrena o rezonanță periculoasă, de a deveni un declanșator de tensiuni sociale și chiar infracțiuni.

Lecția a șasea: Virusul care rămâne cu noi pentru mult timp

Ne place sau nu, dar coronavirusul a intrat în viața noastră și va rămâne aici mult timp de acum înainte. Chiar în condițiile în care, după vaccinarea la scară largă, omenirea va dobândi împotriva acestei boli imunitate colectivă, se va menține posibilitatea apariției unor focare locale de infecție. Există toate motivele să credem că, în ansamblul ei, situația va intra sub control în următoarele luni. Dar la fel de evident este și altceva: trebuie să rămânem mereu pregătiți să respingem asemenea amenințări în viitor. Asta înseamnă că toate statele lumii trebuie să acorde o atenție dintre cele mai serioase tuturor sistemelor ce răspund de viața, sănătatea și bunăstarea oamenilor.

Trebuie implementate noi tehnologii și instrumente în toate sferele economiei și ale vieții. Trebuie mobilizat maximum de forțe și resurse pentru eliminarea punctelor cheie de inegalitate din societate, pentru susținerea celor mai vulnerabile categorii de oameni, trebuie create ”perne de siguranță” pentru situații de forță majoră. Fiecărui om trebuie să-i fie garantat accesul la asistența medicală de calitate – atât de urgență, cât și planificată, la medicamente, vaccinuri, la mijloace de protecție. La tot ce le permite oamenilor nu doar să supraviețuiască în vremuri dificile, dar să trăiască din plin fiecare zi.

Evenimentele acestor doi ani au lăsat, deja, în istoria civilizației noastre o urmă de neșters. Fiodor Mihailovici Dostoievski scria că ”fiecare om poarte responsabilitatea în fața tuturor oamenilor pentru toți oamenii”. Acum, fiecare dintre noi trebuie să-și reanalizeze măsura propriei responsabilități pentru propria sănătate și pentru siguranța celorlalți Pentru tot ce se întâmplă cu lumea noastră și, în general, pentru soarta întregii omeniri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vizitatori website: 1043998